Am știut că te iubesc…

Am știut că te iubesc înainte să te cunosc…

Am știut de dinainte să te cunosc că mă voi pierde printre simțuri când îți vei plimba ușor degetele pe partea interioară a brațului meu în timp ce ne uităm împreună la un film. Am știut că o să mă simt cea mai ocrotită femeie din lume în momentul în care vei rămâne locului, pe canapea, la minute bune după ce genericul filmului s-a încheiat, doar pentru a-mi feri somnul de mișcări bruște și pentru a-mi proteja ochii închiși de șuvițe rebele.

Am știut că mă voi simți cea mai dorită femeie când vei întârzia la o întâlnire importantă dimineața doar pentru a rămâne mai mult cu mine în pat. Am știut că voi fi a ta mereu, în mătase neagră, nu albă.

Am știut că inima o să îmi devină tahicardică atunci când înainte de miezul nopții din ziua aniversării noastre (și niciun moment mai devreme, după ce o zi întreagă te-ai făcut că ai uitat, până la punctul în care m-ai scos din sărite!), îmi vei înmâna finalmente cadoul: două bilete la Paris, o vacanță doar pentru noi. Și nici măcar nu îți place Parisul…

Image
Am știut că voi fi etern îndrăgostită de plimbările cu tine, în parc, ținându-ne de mână, la apus de soare și în tăcere. Am știut că voi tresări de bucurie la auzul cheilor și că mă voi extazia precum un copil când pe ușă va intra, mai întâi, într-o zi banală, o floare violet. Apoi tu, zâmbind complice. Am știut că te iubesc de fiecare dată când m-ai pus să rezolv tot felul de enigme mici și enervante pentru a-mi putea primi cadoul de Crăciun. Sau ăla luat în drum spre casă, fără un motiv anume.

Am știut că te voi iubi mai mult cu fiecare noapte ce trece și în care nu poți dormi altfel decât ținându-mă în brațe. Am știut că te voi iubi mai mult de fiecare dată când vocea ta va articula serios, profund și dulce un cuvânt: ”iubito”! Am știut că nu voi mai avea scăpare când în timpul unei certe pătimașe mă vei prinde subit de incheietura mâinii și o vei săruta… cum să îți rezist?

Am știut că te iubesc când am știut că tu ești cel mai bun prieten al meu, când am văzut în privirea ta întreaga mea viață, până la ultimul rid. Am știut că tu ești cel pentru care am rătăcit atâția ani în momentul în care am găsit în buzunarele tale fiecare bucată din puzzle.

Am știut că te iubesc înainte să te cunosc… Pentru că te iubesc și acum. Și încă nu te cunosc. Caută-mă tu… fă tu asta pentru noi. Eu o să aștept cuminte, iubindu-te în continuare fără să te cunosc. Caută-mă tu… pentru că eu sunt obosită, lipsită de speranță sau credință. Caută-mă tu, pentru că eu m-am pierdut pe drum. Și o sa ai mult de muncă să îmi arăți drumul acela pentru două persoane… pentru că sunt atât de obișnuită să rătăcesc, încât nu știu dacă mă mai pot întoarce. Totuși… tu caută-mă. Riscă tu ceea ce eu nu mai pot risca. Fă-o pentru noi… și pentru că, orice a fost, oricât m-am mințit, eu am rămas mereu fidelă iubirii noastre… chiar dacă încă nu am trăit-o

Fără paravan

De ceva vreme gândul îmi zbura la acest blog… De ceva zile tot intram pe Home Page. De două zile am recitit tot ce am scris. Ultima oară am spus că s-a așternut tăcerea… Din februarie până în iulie a trecut ceva vreme. Destulă cât să se cicatrizeze răni, cât să înceapă o relație nouă, cât să se termine.

Am trecut prin toate etapele firești ale despărțirii mele de tine: îngroparea în muncă, petreceri nesfârșite, proiecte noi, dublarea agendei de contacte, căutarea avidă de afecțiune pentru a umple un gol, realizarea că am început o relație doar pentru a umple un gol, încercarea de a mă convinge că totuși e ok, doar ca să evit riscul de a răni pe cineva, decizia finală de a fi totuși un anti-erou cu scop (era în dezavantajul amândurora să stăm împreună fără să ne potrivim… doar știi că mereu învăț din greșeli). Am trecut prin tot. Am trecut constructiv prin tot. Și am rămas doar eu cu mine.

Mi-e teamă să continuu să scriu pe acest blog… pentru a o face trebuie să mă opresc și să mă ascult. Mi-e teamă să mă ascult. Mi-e teamă de ce aș putea afla.

Am petrecut atât de mulți ani din viață fiindu-mi dor… simțind un gol pe care am încercat să îl umplu cu pasiuni, cu cauze, cu oameni. Și mi-e teamă că el e încă acolo. Dacă mă opresc să ascult… voi ”auzi” vidul. În aceste 7 luni am fost permanent conștientă că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să mă opresc din această goană și să mă ascult. Cred că acel moment a venit… Și spre deosebire de acum 5 ani, 7 ani, 10 ani, 20 de ani… când am pierdut oameni atât de importanți și a căror lipsă am umplut-o cu ceea ce credeam că sunt țeluri… acum simt că am rămas fără paravan. Simt că nu mai am după ce să mă ascund.

Cred că întreaga mea viață nu mi-am luat rămas bun de la ceea ce trebuia… și ca să aflu ce mă ține atât de legată de acel gol trebuie să mă uit în cel mai întunecat ungher al sufletului meu. Și aș fi dat orice să nu fie nevoie să fac asta… De mine mi-a fost mereu cel mai teamă.
Image
Și mai mi-e teamă că în acea debara întunecată voi găsi și rămășițe din tine. Mi-e teamă că voi descoperi acele urme care mă vor face să îmi fie atât de dor de iubire în sine. Pentru că azi, față de acum 5, 7, 10, 20 de ani… nu mai cred că există prințul din poveste și nu îl mai aștept să vină. Și însuși această constatare mă face să fiu speriată… atât de speriată. Poveștile ne învață că binele învinge mereu și că cea mai puternică armă este iubirea adevărată. Iar dacă eu nu mai cred în eroii din poveste, ea nu își mare are sensul. Iar o lume fără povești, e cel mai mare coșmar al meu…

S-a așternut tăcerea

S-a aşternut tăcerea peste acest blog… exact cum s-a aşternut şi peste povestea noastră. Nu mai aud ecourile vocii tale, nici nu mai simt parfumul discret al trupului tău ascuns printre cearceafuri. Nu mai simt umbra atingerii tale, precum nici culoarea pală a prezenţei tale prin cotloanele casei. Totul e tăcere… totul e încremenit. Totul e un film care s-a sfârşit. Sau a intrat pe pauză… eu sper că prima variantă, căci nu vreau să cred că mă mai pot întoarce vreodată în abisul negru în care mă aflam când lumea se sfârşea

Mi-am reechilibrat Universul, punându-mă pe mine ca piesă centrală. Am mărit viteza cu care se rotesc “astrele” din el. Totul este acum un tumult continuu. Mi-am dat seama că pot da o conotaţie completă formulei “on my own” şi am învăţat să o accept întru-totul. Şi personal şi profesional… Şi din acel moment ceaţa s-a ridicat de pe drum. Poate că nu îi văd finalul, dar cu siguranţă zăresc traiectoria. Şi pare a fi una frumoasă.

Printre proiectele care îmi cad în braţe (sau pe care le trag eu spre mine, încă nu mi-e clar care afirmaţie e mai adevărată), am ajuns la unul care mi-a amintit de tine. Şi chiar aveam nevoie de sfatul tău. Te-am sunat, am vorbit degajat… precum 2 vechi amici. Eram curioasă dacă inima mea va bate mai tare sau mai repede… Nu. Nimic. Nici dor, nici furie, nici regret, nici confuzie şi cred că… nici iubire. O urmă de afecţiune amicală, cred că e ce poate descrie starea mea. Cred. Sper.

S-a aşternut tăcerea peste inima mea şi nu mai simt nevoia să mă revolt sub anonimatul unui pseudonim care ar face sens doar pentru tine. S-a aşternut tăcerea şi absența vibraţiilor distorsionate lasă focul din mine să ardă molcom și transformă acest “blue” în puternicul “red” care m-a caracterizat cu mult înainte să apari tu în viaţa mea. Se aşterne tăcerea şi din ea ies… eu.

blue red

Dragostea durează 3 ani?

Fiind prinsă în propria-mi relație, al cărui declin (fie și nedeclarat) începuse de 1 an, nu am mai fost atentă la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Mai mult, aveam senzația că în curțile tuturor relațiilor este roz și că doar la mine devine gri și asta mă determina să pun și mai multă presiune pe ideea de a găsi și remedia fisura. Aparent era nevoie să schimb întreaga ”instalație”, fisura devenise o prăpastie…

Trezită la realitate m-am reconectat cu oamenii pe care îi neglijasem și din viața cărora făcusem parte în ultimii ani doar de la distanță. Și am văzut dincolo de aparențe, aceste mici detalii pe care eu însămi fusesem o maestră în a le menține, relațiile prietenelor mele, cele după care uneori, în sine mea, tânjeam… sunt la fel de fisurate precum era a mea. Frustrări pe care le recunosc și la mine, neîmpliniri pe care și eu am încercat să le ascund sub un covor imperial de catifea, dezamăgiri nespuse… Toate aceste relații au ajuns la momentul 3 ani. Așadar, nu pot să nu mă întreb: dragostea chiar durează (doar) 3 ani?!

Și poveștile cu bătrâneii care se plimbă prin parc la 70 de ani ținându-se de mână?! Și poveștile cu prințese și happy-end? Și jurământul ”până când moartea ne va despărți”? (Ah, stai… că nici până acolo nu se mai ajunge…) Eu refuz să cred că orice relație se termină după 3 ani… refuz! Probele îmi sugerează că sunt visătoare, dar mai bine așa decât să încep orice drum cu ideea că are termen de garanție.

Ce se întâmplă în acești 3 ani? Poate e monotonia, poate siguranța de sine. Eu mereu am zis, chiar și în relația care m-a adus în această călătorie de rămas bun, că siguranța e o mare problemă. Dacă ai ști că AZI e ultima ta zi cu o persoană care ți-e dragă, cum te-ai purta cu ea? Vă spun eu: ca și cum ar fi centrul Universului! Dacă ai conștientiza că poți pierde în orice moment o persoană pe care o iubești… te-ai asigura să știe cât de importantă e pentru tine. Ai fi atent la ce își dorește, nu ai lăsa loc de indiferență și cuvinte șterse, ai fi plin de grijă și recunoștință.

die tomorrow

Ce vreau să spun e că, deși sună precum un clișeu, ar trebui să ne purtăm cu cei pe care îi iubim de parcă ar fi ultima zi în care îi avem alături. La un moment dat, asta va fi realitatea. Iar noi vom merge mai departe și fără ei. Dar și fără regrete.

Ce înseamnă să fii puternic?

Cum definim un om PUTERNIC? După felul în care nu se lasă dărâmat sau după felul în care se ridică în urma căderii? După felul în care alege să iasă pe ușă fără să privească peste umăr, pentru că așa e mai bine? Sau după felul în care alege să rămână, deși nu e fericit? După felul în care se apără de vulnerabilitatea iubirii sau după cel în care își târâie genunchii prin mocirla în care demnitatea i se afundă, pentru că a ales să fie vulnerabil?

Eu cred cu tărie că un om puternic este un om care alege să ”își înfrunte destinul, chiar atunci când nu îl poate schimba”. Cred că un om puternic e cel care alege să dea curs bătăilor inimii sale și nu teoriilor logice. Cred că un om puternic e cel care alege să riște, deși îi e teamă. Cred că un om puternic e cel care alege să devină mai bun, nu mai rău, în urma suferinței.

strong

Cred că ai nevoie de mult mai multă putere să plângi, decât să râzi. Cred că îți trebuie mult mai multă putere să îți recunoști sentimentele, decât să taci. Cred că ai nevoie de mai multă putere pentru a te recunoaște înfrânt, decât pentru a te minți că ”nu e nimeni de vină, nimeni nu a greșit”. Cred că îți trebuie infinit mai multă putere pentru a-ți asuma lacrimile, decât pentru a afișa un zâmbet de porțelan.

Cred că sunt un om puternic…

For bitter or worse

Am momente, tărziu în noapte, când mă las purtată din link în link spre Universurile virtuale ale altor oameni. Nu caut niciodată ceva anume, dar mereu ajung să găsesc ceva ce parcă mă aștepta. Acum am descoperit o melodie care m-a pus puțin pe gânduri. Ceva din ritmul ei rezonează cu mine. Uite versurile:

”Haven’t we both heard enough babe
This is what we’re gonna do
Let me put my arms around you once more
There’s nothing left here to prove

Walk away just a little bit slower
Better hold on tight, will we ever learn to let it go
Break Through to the other side
I keep wondering
When were you ever gonna let me know
That you just wanted something else in life

What do you say when it’s all over
What do you know when nothing’s going right
The troubles in your mind
What do you do when you get lost inside your soul
Where do you go when love’s gone
What do you say nothing at all

It was so hard when I watched you falling down
But it was time for you to walk alone
Just know if you really need a friend
And you’re feeling like you can’t go on

mad hurt

Just walk back just a little bit faster
Take my hand I will blow your fears away
Break through to the other side
For bitter or worse I know you better than anyone else
And I’ll be by your side

What do you say when it’s all over
What do you do when it’s all gone
What do you do when you get lost inside your soul
Where do we go when love’s gone
What do you say nothing at all

When it all becomes reality
That this is where it ends for you and me
I’m about to lose my mind
Will love find a way on time
Please don’t try and kiss these tears away
We know we’ve both have made mistakes
If I could do it all again
I wouldn’t change a single thing

What do you say when it’s all over
What do you do when it’s all gone
What do you do when you get lost inside your soul
Where do we go when love’s gone
What do you say nothing at all
What do you say nothing at all
What do you say nothing at all”

Sunt zile în care simt că nu mai am nimic de spus… nu ne-a mai rămas nimic de spus. Simt că bătăile inimii mele au un cu totul alt ritm față de acum 3 luni. Dansez pe o melodie pe care abia acum o învăț. E un dans individual… eu mă arunc, eu mă prind. Oare pe tine o să pot să te prind când vei avea nevoie de un prieten? Nu știu… dansul ăsta mă cam obosește, nu cred că aș avea putere… For bitter or worse.

Aș schimba ceva din ce a fost? Acum 3 luni aș fi zis că da, atât de multe… Azi… nu, cred că nu. Cred că nu aș schimba mai nimic. Poate doar finalul. L-aș grăbi. Nu, nu mai sunt furioasă. Nici măcar supărată. Doar rănită. Acum îmi dau seama că niciodată nu ai făcut diferența între astea 3…

Mai mult respect

Mă gândeam cu ironie în zilele trecute că în ultima noastră lună de relație am avut o discuție serioasă, în urma căreia m-ai dezamăgit foarte tare și care a determinat o schimbare de atitudine în mine. Ți-am spus, simplu, în mod repetat, ori de câte ori mi se părea că ești indiferent, răutăcios sau egoist: ”Cred că merit mai mult respect!”. A fost începutul schimbării din mine… am realizat că lăsând prea mult de la mine, în orice tip de relație interumană, îmi aduc mie însămi o lipsă de respect.

Am decis, la un nivel inconștient atunci, că merit mai mult respect decât primesc. Și ți-am comunicat acest lucru. Apoi ți l-am reamintit. Ca urmare a acestui mesaj trimis de mine… ai ales să ne despărțim. Și am fost furioasă inițial. Atât de furioasă! Eu îți cer mai mult respect în schimbul iubirii mele, a eforturilor mele, a compromisurilor pe care le-am făcut și tu îl manifești dându-mi cu tifla când am mai mare nevoie de tine?! Inițial… Acum, îmi dau seama că am primit ce am cerut. Mai mult respect. Prezența ta, prin manifestările ei, mă jignea gratuit. Și era ceva ce ai decis că nu poți schimba… Nu puteai deveni un om mai bun. Așadar, ai ales să te retragi. Aproape că mi-ar suna altruist, dacă nu aș ști că e doar o întâmplare și că tu nu ai privit așa lucrurile, ci ai făcut ce era bine și mai comod pentru tine.

respect

Nu de la tine am primit mai mult respect… de la viață am primit. Am primit ce am cerut de la Univers. El m-a ascultat, a privit spre karmă și a decis că merit să primesc ce am cerut. Chiar dacă într-o altă formă decat cea pe care am gandit-o eu. Mai devreme sau mai târziu, cu toții primim ceea ce cerem.

Mici, infime, minuscule variabile

Mereu am fost fascinată de ideea de destin. Mereu am crezut în ea, la fel de puternic cum cred și în liberul arbitru. Cred că viața este un mix al celor două. Facem în fiecare zi alegeri, ele ne reprezintă și ne definesc ca persoane. Ele ne poartă pe anumite drumuri. DAR… elementele care ne pun în fața alegerilor, cine le aranjează?

De exemplu, dacă în urmă cu 4 ani prietenului meu bun pe care trebuia să îl iau de la aeroport nu i se anula zborul, eu nu aș fi venit în aceea seară la film și nu ne-am fi cunoscut. Dacă Miruna nu ar fi rămas prinsă cu două ore în plus în examen nu am fi rămas noi 2 singuri în așteptarea ei și nu am fi început să vorbim și să ne descoperim. Dacă eu aș fi trecut peste supărarea mea și aș fi răspuns ”ok” la sms-ul ”Mai bine vino acasa, ți-am luat și ție o pizza”, poate am fi făcut și sărbătorile astea împreună.

people fate
Sunt atât de multe rotițe minuscule în viața noastră care dacă s-ar învărti puțin altfel, ar genera un cu totul alt set de situații și alegeri. Ori acele mici detalii, acele minuscule variabile, acele infime ”dacă-uri” sunt ceea ce eu numesc DESTIN. Se întâmplă pentru că trebuie… au un scop pe care îl vom descoperi cândva.

De exemplu, dacă în urmă cu mulți ani nu mă plictiseam într-o seară… nu m-aș mai fi trezit azi de dimineață bosumflată că nu am niciun sms în inbox și nu aș mai fi rămas privind telefonul puțin panicată, puțin confunză, puțin speriată, într-o secvență pe care aș numi-o grobian ”Oh, shit!”.

Lecție

Mă uimește uneori sufletul uman și puterea sa de a se regenera, precum și încăpățânarea de a merge mai departe când calculele logice îi spun că nu e ”a bună”. Mă uimește cum găsește, unde mintea nu ar putea găsi, motive de a-ți aduce un zâmbet pe față. Mă uimește cum îmi poartă pașii pe acest drum de ”rămas bun” și are grijă să fiu în fiecare zi mai detașată, mai puternică… să mă simt, din nou, acasă.

goodbye

Mă uimește cum spiritul găsește cadouri chiar și în cele mai nefericite evenimente. Le numește simplu ”lecții”. Și caută în ele cheia drumului spre viitorul luminos, cel în care nu ai putea obține Minunea Minunilor fără învățămintele de acum. Te convinge că trebuie să treci prin asta ”for the greater good”, te face să te simți un erou.

Licuriciule, încep să te văd ca pe o lecție…

”Your heart is not open so I must go
The spell has been broken, I loved you so
Freedom comes when you learn to let go
Creation comes when you learn to say no

You were my lesson I had to learn
I was your fortress you had to burn”

Despre cineva pe care știam cândva

Când ne-am despărțit mi-ai spus că voi rămâne o parte importantă din viața ta și o prietenă specială de care vei avea mereu grijă. Te-ai folosit, din nou, de cuvinte pentru a face totul să pară așa de special… chiar și despărțirea. Si precum o gărgăriță naivă te-am crezut… Trebuia să știu mai bine, să cred în instinctul meu măcar în al 12-lea ceas, acela care îmi spune mereu că adevărul stă în fapte, nu în vorbe.

not anymore

NOI în acea formă nu mai existăm. Și asta pot înțelege. Pot chiar să mă simt cumva ușurată… pot încerca să văd cum asta e spre binele meu, într-un final. Pot accepta că trebuie să merg pe drumul lui ”rămas bun”. Dar ce nu pot accepta și nici înțelege este cum 4 ani pot să nu mai existe… să fie șterși într-o clipită și să te porți de parcă suntem 2 străini. Asta este motivul pentru care știu că NOI în forma de demult nu vom mai exista niciodată. Pentru că m-ai dezamăgit profund… complet… total. Nu (mai) ești nimic din bărbatul care cândva am crezut că ești. Nu mi-am imaginat nicicând că te vei coborî atât de jos… Cu fiecare zi nu rămâi decât o persoană pe care obișnuiam să o știu… cândva, demult.

”Now and then I think of when we were together
Like when you said you felt so happy you could die
Told myself that you were right for me
But felt so lonely in your company
But that was love and it’s an ache I still remember

You can get addicted to a certain kind of sadness
Like resignation to the end, always the end
So when we found that we could not make sense
Well you said that we would still be friends
But I’ll admit that I was glad it was over

But you didn’t have to cut me off
Make out like it never happened and that we were nothing
And I don’t even need your love
But you treat me like a stranger and that feels so rough
No you didn’t have to stoop so low”