Un pas spre Rămas Bun

Primul pas pe care îl fac spre a-ți spune ”Rămas Bun!” este azi, în această ultimă seară a lui 2012. A fost un an mediocru până la momentul acelei zile din noiembrie… apoi a devenit un an oribil. Am testat din plin figuratul ”Sfârșitului de Lume” și m-am trezit într-un Univers post-apocaliptic în care trebuie să reconstruiesc… tot. Inclusiv pe mine. Știi care este, însă, partea bună cu a ajunge jos de tot, pe podeaua cea mai rece, în ungherul cel mai întunecat, la limita inferioară…? Că de acolo nu mai ai unde să te duci decât în sus. Și azi am înțeles asta…

Nu știu ce faci tu… probabil, fără grijă, te distrezi alături de oameni noi, alături de oameni pe care i-am cunoscut cândva. Eu… eu rămân modestă acasă, cu Lady și cele mai apropiate două prietene. Eu pășesc în liniște și umilă în 2013. Inițial am fost revoltată la acest gând… aveam atâtea planuri pentru acest Revelion. Dar cumva, peste noapte, pacea s-a așternut. Am pregătit o prăjitură, exact așa cum îți făceam ție în zilele cu soare… Dar asta e pentru mine. Pentru mine și pentru cei care au rămas în viața mea. E prima oară după multă vreme când fac o prăjitură și nu mă gândesc deloc la tine… E primul meu pas spre ”Rămas Bun”.

saying-goodbye-quotes-9

Am înțeles anul acesta că oamenii se pot purta deseori crud și fără discernământ. Dar am priceput și că, pentru binele meu, trebuie să îi iert oricum. Am învățat în 2012 că oamenii te vor minți, chiar dacă tu ești sincer și le oferi bucăți din sufletul tău. Dar aleg să fiu sinceră în continuare. Am descoperit că cineva poate distruge un castel de vise, planuri și speranțe cu un singur cuvânt, cu o singură decizie unilaterală. Dar promit să am și de acum încolo vise, speranțe, idealuri. Am înțeles că adesea perseverența mea și sacrificiul pot fi interpretate ca egoism și inadaptare. Aleg totuși să lupt în continuare pentru ceea ce știu că e bine și frumos. Am înțeles, într-un final, că întreaga ”luptă” se dă între mine și… mine. Între ceea ce sunt și karmă, precum spunea un citat motivațional. Înțelegând asta… simt că am pornit cu adevărat pe drumul către ”Rămas Bun”. Îmi pare rău, dragul meu, pentru pierderea ta…

Intru în 2013 cu speranța unei Evey altfel decât blue… Îmi propun să migrez spre un spectru mai cald. La mulți ani!

Incă puțin…

Mai este puțin până la următorul moment de care mi-e groază: Anul Nou. Mă sperie mai tare decât Crăciunul. Mai este puțin și o să treacă și el. Și poate atunci reminderele despre cât de acut poate să doară absența ta vor deveni mai vagi, mai tăcute. Nu vor mai urla precum niște alarme care nu te lasă să mai dormi măcar 5 minute… chiar dacă tu încerci să dai ”snooze” over and over again, pentru că mai ai nevoie de 5 minute de liniște, de somn, de amorțeală, de inconștiență.

Mă gândesc la filmul ăla cu Jim Carrey și Kate Winslet, ”Eternal Sunshine of The Spotless Mind” și mi-aș dori să mă supun unui astfel de experiment. Știu că morala era că nu poți șterge oamenii din amintirea ta, că momentul în care ei vor fi luați din mintea ta va fi dureros și te vei agăța de orice pentru a-i păstra și că în inima ta oricum ceva din parfumul lor va rămâne și îți vei purta pașii pe cărări ce te vor duce, în final, tot la ei… dar eu tot aș vrea să te șterg din mintea mea. Cu orice preț… Chiar dacă pașii mei m-ar purta, într-un final, tot la tine. Pentru că măcar nu ar mai exista durerea… dezamăgirea… tristețea asta profundă pe care nu reușesc să o zidesc într-o cutie pe care să o despachetez mai târziu, când sunt mai puternică. Și da, poate ciclul s-ar repeta și am ajunge iar să ne rănim. Dar măcar preț de câteva minute, zile, luni… totul ar fi iar simplu.

Azi m-am trezit de dimineață cu tine pe buze… cu noi în inimă. Știu mai bine ca oricine că timpul vindecă rănile. Și tot mai bine ca oricine știu că cicatricile nu dispar. Cicatricile nu se vindecă. Devin parte din tine, un tatuaj pe care îl vei purta mereu… un reminder permanent.

scars tattoos

”I’ve learned that nothing really lasts forever
I sleep with the scars I wear that won’t heal
They won’t heal.

Cos every time I seem to fall in love
Crash! Boom! Bang!
I find the heart but then I hit the wall
Crash! Boom! Bang!
That’s the call, that’s the game and the pain stays the same.”

Despre eroi și anti-eroi

Cu toții am văzut măcar un film cu eroi la care am spus ”WOW”, care ne-a făcut să ne dorim super-puteri și care ne-a făcut să ne amintim de esența poveștilor copilăriei: binele învinge mereu răul. Eu am văzut multe filme cu super-eroi. Multe. Și pot să vă spun ceva tuturor: în viața reală mai niciodată anti-eroul nu primește ce merită! D-asta mă și uit la filme cu super-eroi, sa compensez pentru ceva ce nu văd în lumea în care trăiesc.

Aș vrea să fiu împăcată cu faptul că ai putut da ”erase” la 4 ani de viață fără nicio problemă, ar trebui poate chiar să fiu fericită cu faptul că ești ok și mergi mai departe cu atâta entuziasm de parcă ți-a luat cineva de pe umeri povara întregii lumi. Dar adevărul e că nu sunt! Nu sunt împăcată cu faptul că ai mințit și ai așteptat până a fost bine pentru tine să pleci, nu sunt fericită să văd ca POȚI să nu mă auzi, să nu mă vezi, să stai impasibil când am probleme. Nu… uite că nu sunt fericită să îți citesc mesajele în care spui că ȘTII că tu ai fost perfect și n-ai greșit cu nimic. Uite că pe mine nu mă încălzește ce îmi spune psihologul cum că ar trebui să privesc cu compasiune această atitudine a ta… că e pierderea ta că nu înveți din greșelile pe care le-ai făcut și le vei repeta mereu. A ta, nu a mea. Dar durerea e mea, prostule! Durerea să vezi că ai contat mai puțin ca un animal luat de la Pet Shop e a mea, prostule!

hero

Mi-ai dat mesaj de Crăciun… cu urări de bine. Pe bune?! De câte ori să îți spun că nu cuvintele contează, ci faptele?! Cum să cred că îmi vrei binele, când TOATE faptele tale de luni bune de zile îmi fac rău? Știai bine ce planuri aveam de sărbători și că din ele s-au ales cioburi de vise și că probabil sunt singură, în casa care duduie de amintirea ta nesuferită și ție îți arde să îmi dai mesaje cu urări de bine? Nu mi-ai trimis nimic în luna asta din proprie inițiativă, m-ai lăsat cu Lady bolnavă la cabinet, deși te-am sunat să îți spun că am probleme să îi plătesc tratamentul (să îți aduc aminte că ai contribuit direct la problemele financiare pe care le am? Și că deși mă ridic eu liniștită din ele, totuși câteva luni îmi va fi foarte greu?)? Să îți aduc aminte că plângeam la telefon iar tu, cu un ton mai RECE decât al unui străin, aveai tupeul să spui că nu înțelegi ce vorbesc și că să ma calmez că nu ai timp de conversații d-astea?! Să ne amintim că ai spus, într-un semi-sictir, la final, că te vei gândi cum să mă ajuți și o să faci ceva concret și NU ai făcut?! Cu ce mă ajută pe mine urările de bine?! Crezi că atunci când un criminal înfige cuțitul iar și iar în victimă, aceasta se simte mai bine dacă el spune ”vai, ce rău îmi pare, mi-aș dori tot binele din lume pentru tine”?!

Ești frustrat că ești văzut anti-erou, mi-ai zis asta. Împachetai 4 ani din viață și ție îți ardea să te gândești la ce o să spună lumea despre tine. Cum am putut fi atât de oarbă? Mereu a fost vorba despre TINE. Duceai la infinit o contradicție, în loc să recunoști că ai greșit, pentru că nu suportai să știi că o dai în bară. Mă criticai, înainte de laudă, în toate reușitele din proiectele noastre comune, pentru că (și nu mă încălzește că era inconștient!) nu suportai să nu fii TU centrul atenției. Da, ești ANTI-EROUL! Nu în realitatea mea și atât. În a tuturor. Da, FAPTELE tale nu se încadrează în profilul EROULUI, al omului mai bun. NU! Și n-o să înveți nimic dacă n-o să accepți asta.

Iar eu… eu sunt unul din personajele alea secundare, un fel de ajutor al eroului, care moare înainte de generic. Intențiile mele bune și curajul sunt cumva mereu păcălite de anti-erou. Mor înainte de final pentru că sunt slabă… atât de slabă încât nici acum, după atâta suferință, nu sunt capabilă să îmi iau RĂMAS BUN. Atât de slabă încât dacă aș afla că ai o problemă, oricât de greu mi-ar fi să te văd și să te aud, aș veni și de la celălalt capăt al lumii să te ajut…

Dacă e ceva ce mi-aș dori în anul ce vine ar fi să devin un erou. Sau să cunosc unul… A real one. Cum tu nu ai putut fi.

Ajun de Crăciun post-apocaliptic

Iată-mă în Ajunul Crăciunului. Sfărșitul Lumii nu a venit. Însă a venit momentul de care mi-a fost cel mai teamă. Sunt acasă. Eu și Lady. Atât. Știam că așa va fi. Toată lumea e plecată din oraș sau cu familiile sau cu partenerii de viață. Eu.. ăsta e orașul meu, partener de viață nu mai am și familia… nici nu vreau să intru în aceste detalii.

E seară… e liniște. Mi-am umplut o oră reparând instalația de beculețe de la geam. Apoi încă două dând mesaje personalizate oamenilor. Admit, nu e un gest complet altruist… răspunsurile la ele îmi dau un sentiment de liniște și siguranță. Apoi mi-am fiert o cană mare de vin cu scorțisoară și portocale. Ar trebui să ajute! Lady stă sub brad și ronțăie de zor osul mare pe care l-a primit de la Moș Crăciun… a fost ciudat să nu mai am de pregătit atâtea cadouri ca în ultimii ani…

Christmas tree with presents and fireplace with stockings

Aș fi putut să nu fiu acasă, să nu fiu singură. Chiar și cu tine plecat. Am primit destul de multe invitații în multe locuri… unele de la ”alți ei”. Dar am simțit că nu pot… nu încă. E prea devreme pentru mine. Am preferat liniștea casei ce ne-a găsit împreună la ultimele 3 Crăciunuri. M-am gândit la tine… știu sigur că nu ești singur. Nu e deloc genul tău. Știu și că nu te-ai gândit la noi… Mi-e din ce în ce mai clar că nu mai existăm. Doar în povestea mea copilăroasă, în care miracolele de Crăciun se întâmplă, NOI mai existăm…

În timp ce îmi savuram vinul fiert am început o conversație interesantă pe chat. Aparent mereu mai există cel puțin o persoană care petrece sărbătorile după un scenariu post-apocaliptic, în care totul e cufundat într-o mare de liniște și singurătate. Cert e că am reușit să pășesc în ziua de 25 fără să mă gândesc la tine… Finalmente. După o lună, mintea și sufletul meu au luat o pauză. Cine știe? Poate chiar există viață după NOI, poate chiar o să reușesc să îmi iau Rămas Bun la un moment dat. Poate… dar sigur nu e azi acea zi. Crăciun fericit, licuriciule!… Pentru mine, sub brad, într-un colț, se află un cadou în plus…

Despre lipsuri

Una din prietenele mele mi-a zis să fac o listă cu tot ceea ce NU o să îmi lipsească acum, când nu mai faci parte din viața mea. Spune ea că așa o să văd mai ușor partea plină a paharului. Am incercat să fac, licuriciule, o astfel de listă.
…NU o să îmi lipsească încăpățânarea cu care vroiai să mă contrazici pentru cele mai nesemnificative lucruri, doar de dragul de a te simți tu mai puternic;
…NU o să îmi lipsească stăpânirea ta de sine când începeam să plâng;
…NU o să îmi lipsescă tonul tău condescendent din dățile în care vroiai să muți vina la mine;
…NU o să îmi lipsească egoismul cu care investeai totul în tine;
…NU îmi vor lipsi eternele miștouri răutacioase și deseori mediocre;
…NU o să îmi lipsească să îmi spună cineva ce e mai bine pentru mine, ce simt eu și cum sunt eu de fapt;
…NU o să îmi lipsească dezordinea pe care o lăsai mereu în casă;
…NU o să îmi lipsească faptul că trebuia mereu să mă rog de tine să o scoți pe Lady afară sau să îi cumperi mâncare;
…NU o să îmi lipsească toate cablurile încâlcite de la zecile de gadgeturi pe care nu le foloseai, dar pe care le cumpărai în prostie;

Ce nu mi-a spus prietena mea a fost că atunci când faci o astfel de listă îți vin imediat în minte și toate lucrurile care îți vor lipsi. De multe deja mi-e dor. Mi-e dor de mor… (e paradoxal cum replici care ni se par clișee, capăta alte sensuri când suntem noi cei care trăim povestea)

miss things
…mi-e dor să adorm cu brațele tale în jurul meu;
…mi-e dor să mă trezesc dimineața și să îți simt atingerea pe buze, semn că m-ai pupat înainte să ieși pe ușă;
…mi-e dor să mă uit cu tine la filme, joi seara, în timp ce devorăm mâncare chinezească;
…mi-e dor să te văd jucându-te cu Lady;
…mi-e dor să îmi povestești cum a fost ziua ta la muncă;
…mi-e dor de glasul tău și tonul pe care îl aveai de fiecare dată când mă alintai. Mi-e dor să te aud spunând ”gărăgărița mea”;
…mi-e dor să îți simt degetele pe genunchiul meu, ori de câte ori devin neliniștită;
…mi-e dor chiar și de fredonatul tău enervant și obsesiv al unor melodii cretine;
…mi-e dor de Univers cu NOI în el.

Asta e problema cu lipsurile… Le resimți doar pe cele care te privează de ceva bun. Cele care te țin ferit de ceva rău nu le mai privești ca pe lipsuri. Și indiferent de ce crezi tu, eu ȘTIU că lumea e mai săracă fără NOI.

Cum mi-am petrecut Sfârșitul Lumii?

Toată săptămâna online-ul şi media au vuit cu glume, supoziţii şi scenarii legate de 21 decembrie… Sfârşitul Lumii. Finalul calendarului maya… Localurile s-au întrecut în oferte de petreceri tematice, managerii de content pe Social Media în glume şi poze care mai de care, magazinele în discount-uri de “21%”.

Cum mi-am petrecut eu Sfârşitul Lumii? Luând un domeniu free wordpress pentru a deschide acest blog. Da, va fi încă un blog de “inimă albastră”. Încă unul din miile de pe Internet. Probabil că nu va prezenta un mare interes pentru alți oameni… doar pentru mine. Pentru că e singurul loc unde pot să vorbesc deschis… cu mine… despre noi. “Noi”… un tic verbal de care trebuie să scap.

Cum mi-am petrecut EU Sfârşitul Lumii? Ghemuită pe un colţ de canapea, privind ca de undeva de sus întreaga cameră. Pare un living identic cu cel de anul trecut… Am incercat să aranjez ornamentele de Crăciun diferit. Da, le-am scos din debara. Am făcut chiar şi bradul. Nu puteam să o dezamăgesc pe Lady… Bucuria ei de a dormi sub brad nu putea să fie strivită de tristeţea mea. A lătrat din nou la instalaţia de beculeţe… nu o pot convinge şi pace că e ceva lipsit de viaţă. Oare tu îţi mai aduci aminte de asta? Tu ai descoperit reacţia ei la jocul beculeţelor…

Cum mi-am petrecut EU Sfârşitul Lumii? Aniversând o lună… o lună de când tu ai ieşit definitiv pe uşa casei noastre. Mă rog, casei mele… aparent nu doar eu foloseam pluralul selectiv. Şi ce cadou mai bun de aniversare puteam să ne fac decât acest Jurnal de Rămas Bun? Un Jurnal care să păstreze timeline-ul Sfârşitului Lumii Mele. Pentru că 21 decembrie nu a însemnat nimic pentru mine… Eu mi-am trăit Finalul Universului cu o lună în urmă. Iar aceasta este cronica…

end of us
Cum mi-am petrecut EU Sfârşitul Lumii? Privind de pe canapea către hol şi rememorând fiecare clipă a serii de acum o lună. Îţi luasei toate lucrurile de dimineaţă… fără mine în casă. Nu am rezistat să văd… nu am putut să mă uit cum pui 4 ani în cutii… Şi am sperat până în ultima clipă că nici tu nu o să poţi. Mi-aduc aminte cât de tare mi-a bătut inima când am băgat cheia în uşă… am răsucit-o mai lent ca oricând. O mică parte din mine spera să vadă cutiile în mijlocul casei și pe tine despachetând. Sau măcar ezitând. Dar nu a fost așa…

…am deschis ușa, Lady m-a întâmpinat ca întotdeauna sărind în două labe pe mine. Cutiile nu mai erau. Cuierul era mult mai gol decât de obicei. Mi-aduc aminte că am lăsat geanta, paltonul, cheile să alunece ușor jos. M-am dus apoi în bucătărie, mi-am turnat un pahar de vin și l-am luat cu mine în sufragerie. Culmea e că nu mi s-a părut cu mult mai diferită… Mai puține cabluri, mai puține cărți în bibliotecă. Atât. În dormitor a fost la fel… Singurele care trădau absența ta erau dulapurile. Cum le deschideam mă lovea golul din ele. Cred ca 2-3 zile am luat haine din șifonier, evitând să privesc…

Cum mi-am petrecut EU Sfârșitul Lumii? Încercând să îmi aduc aminte care a fost ultimul lucru pe care ți l-am zis privindu-te în ochi. Fusese cu o lună în urmă, dimineața. M-ai dus la muncă, înainte să revii la împachetat. Mi-ai privit ochii roșii de la atâta plâns și m-ai pupat… Ai zis de 2-3 ori îmi pare rău. Eu am zis ”Rămas bun, dragostea mea!” și poate am reușit să mai pronunț un ”Nu ne uita” sau un ”Rămâi”. Nu mai știu… nu reușesc să îmi amintesc. Nu îmi amintesc nici cum am ajuns în biroul meu… știu doar că m-am prăbușit pe scaun și m-am rugat să nu înceapă telefoanele să sune. Ajunsesem mai devreme decât în general, majoritatea colegilor nu veniseră. Și totuși simțeam că nu am aer. Am vrut să ies afară puțin, pe hol m-am ciocnit de Lili. Știu că m-a privit și m-a întrebat ”Ești ok? S-a întâmplat ceva?” Iar eu… eu am vrut să răspund, dar nu am putut… am simțit că Pământul îmi fuge de sub picioare și că alunec, că mă scurg în jos. Lili m-a prins de brațe și m-a tras la ea în birou. Știu că am plâns… fără să mă pot opri. O oră a stat lângă mine, frecându-mi ușor mâinile și convingându-mă să beau puțin câte puțin dintr-un ceai din niște plante. Știu că au urmat ore întregi în care am simțit cum se scurge din mine puterea, puțin câte puțin. M-am stins cu fiecare minut care trecea și cu fiecare lucru pe care simțeam că îl pui în cutii… Ne-am dat niște mesaje. Nu mai știu ce era în ele. Știu că nu mi-am păstrat demnitatea și că am rugat, că am implorat. Știu că fiecare răspuns de ”îmi pare rău” mi-a rupt bucăți din inimă.

Cum mi-am petrecut EU Sfârșitul Lumii? Dorindu-mi să vină. Pentru că efectiv am rămas în pană de ”va urma”…