Am știut că te iubesc…

Am știut că te iubesc înainte să te cunosc…

Am știut de dinainte să te cunosc că mă voi pierde printre simțuri când îți vei plimba ușor degetele pe partea interioară a brațului meu în timp ce ne uităm împreună la un film. Am știut că o să mă simt cea mai ocrotită femeie din lume în momentul în care vei rămâne locului, pe canapea, la minute bune după ce genericul filmului s-a încheiat, doar pentru a-mi feri somnul de mișcări bruște și pentru a-mi proteja ochii închiși de șuvițe rebele.

Am știut că mă voi simți cea mai dorită femeie când vei întârzia la o întâlnire importantă dimineața doar pentru a rămâne mai mult cu mine în pat. Am știut că voi fi a ta mereu, în mătase neagră, nu albă.

Am știut că inima o să îmi devină tahicardică atunci când înainte de miezul nopții din ziua aniversării noastre (și niciun moment mai devreme, după ce o zi întreagă te-ai făcut că ai uitat, până la punctul în care m-ai scos din sărite!), îmi vei înmâna finalmente cadoul: două bilete la Paris, o vacanță doar pentru noi. Și nici măcar nu îți place Parisul…

Image
Am știut că voi fi etern îndrăgostită de plimbările cu tine, în parc, ținându-ne de mână, la apus de soare și în tăcere. Am știut că voi tresări de bucurie la auzul cheilor și că mă voi extazia precum un copil când pe ușă va intra, mai întâi, într-o zi banală, o floare violet. Apoi tu, zâmbind complice. Am știut că te iubesc de fiecare dată când m-ai pus să rezolv tot felul de enigme mici și enervante pentru a-mi putea primi cadoul de Crăciun. Sau ăla luat în drum spre casă, fără un motiv anume.

Am știut că te voi iubi mai mult cu fiecare noapte ce trece și în care nu poți dormi altfel decât ținându-mă în brațe. Am știut că te voi iubi mai mult de fiecare dată când vocea ta va articula serios, profund și dulce un cuvânt: ”iubito”! Am știut că nu voi mai avea scăpare când în timpul unei certe pătimașe mă vei prinde subit de incheietura mâinii și o vei săruta… cum să îți rezist?

Am știut că te iubesc când am știut că tu ești cel mai bun prieten al meu, când am văzut în privirea ta întreaga mea viață, până la ultimul rid. Am știut că tu ești cel pentru care am rătăcit atâția ani în momentul în care am găsit în buzunarele tale fiecare bucată din puzzle.

Am știut că te iubesc înainte să te cunosc… Pentru că te iubesc și acum. Și încă nu te cunosc. Caută-mă tu… fă tu asta pentru noi. Eu o să aștept cuminte, iubindu-te în continuare fără să te cunosc. Caută-mă tu… pentru că eu sunt obosită, lipsită de speranță sau credință. Caută-mă tu, pentru că eu m-am pierdut pe drum. Și o sa ai mult de muncă să îmi arăți drumul acela pentru două persoane… pentru că sunt atât de obișnuită să rătăcesc, încât nu știu dacă mă mai pot întoarce. Totuși… tu caută-mă. Riscă tu ceea ce eu nu mai pot risca. Fă-o pentru noi… și pentru că, orice a fost, oricât m-am mințit, eu am rămas mereu fidelă iubirii noastre… chiar dacă încă nu am trăit-o

Fără paravan

De ceva vreme gândul îmi zbura la acest blog… De ceva zile tot intram pe Home Page. De două zile am recitit tot ce am scris. Ultima oară am spus că s-a așternut tăcerea… Din februarie până în iulie a trecut ceva vreme. Destulă cât să se cicatrizeze răni, cât să înceapă o relație nouă, cât să se termine.

Am trecut prin toate etapele firești ale despărțirii mele de tine: îngroparea în muncă, petreceri nesfârșite, proiecte noi, dublarea agendei de contacte, căutarea avidă de afecțiune pentru a umple un gol, realizarea că am început o relație doar pentru a umple un gol, încercarea de a mă convinge că totuși e ok, doar ca să evit riscul de a răni pe cineva, decizia finală de a fi totuși un anti-erou cu scop (era în dezavantajul amândurora să stăm împreună fără să ne potrivim… doar știi că mereu învăț din greșeli). Am trecut prin tot. Am trecut constructiv prin tot. Și am rămas doar eu cu mine.

Mi-e teamă să continuu să scriu pe acest blog… pentru a o face trebuie să mă opresc și să mă ascult. Mi-e teamă să mă ascult. Mi-e teamă de ce aș putea afla.

Am petrecut atât de mulți ani din viață fiindu-mi dor… simțind un gol pe care am încercat să îl umplu cu pasiuni, cu cauze, cu oameni. Și mi-e teamă că el e încă acolo. Dacă mă opresc să ascult… voi ”auzi” vidul. În aceste 7 luni am fost permanent conștientă că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să mă opresc din această goană și să mă ascult. Cred că acel moment a venit… Și spre deosebire de acum 5 ani, 7 ani, 10 ani, 20 de ani… când am pierdut oameni atât de importanți și a căror lipsă am umplut-o cu ceea ce credeam că sunt țeluri… acum simt că am rămas fără paravan. Simt că nu mai am după ce să mă ascund.

Cred că întreaga mea viață nu mi-am luat rămas bun de la ceea ce trebuia… și ca să aflu ce mă ține atât de legată de acel gol trebuie să mă uit în cel mai întunecat ungher al sufletului meu. Și aș fi dat orice să nu fie nevoie să fac asta… De mine mi-a fost mereu cel mai teamă.
Image
Și mai mi-e teamă că în acea debara întunecată voi găsi și rămășițe din tine. Mi-e teamă că voi descoperi acele urme care mă vor face să îmi fie atât de dor de iubire în sine. Pentru că azi, față de acum 5, 7, 10, 20 de ani… nu mai cred că există prințul din poveste și nu îl mai aștept să vină. Și însuși această constatare mă face să fiu speriată… atât de speriată. Poveștile ne învață că binele învinge mereu și că cea mai puternică armă este iubirea adevărată. Iar dacă eu nu mai cred în eroii din poveste, ea nu își mare are sensul. Iar o lume fără povești, e cel mai mare coșmar al meu…