Dragostea durează 3 ani?

Fiind prinsă în propria-mi relație, al cărui declin (fie și nedeclarat) începuse de 1 an, nu am mai fost atentă la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Mai mult, aveam senzația că în curțile tuturor relațiilor este roz și că doar la mine devine gri și asta mă determina să pun și mai multă presiune pe ideea de a găsi și remedia fisura. Aparent era nevoie să schimb întreaga ”instalație”, fisura devenise o prăpastie…

Trezită la realitate m-am reconectat cu oamenii pe care îi neglijasem și din viața cărora făcusem parte în ultimii ani doar de la distanță. Și am văzut dincolo de aparențe, aceste mici detalii pe care eu însămi fusesem o maestră în a le menține, relațiile prietenelor mele, cele după care uneori, în sine mea, tânjeam… sunt la fel de fisurate precum era a mea. Frustrări pe care le recunosc și la mine, neîmpliniri pe care și eu am încercat să le ascund sub un covor imperial de catifea, dezamăgiri nespuse… Toate aceste relații au ajuns la momentul 3 ani. Așadar, nu pot să nu mă întreb: dragostea chiar durează (doar) 3 ani?!

Și poveștile cu bătrâneii care se plimbă prin parc la 70 de ani ținându-se de mână?! Și poveștile cu prințese și happy-end? Și jurământul ”până când moartea ne va despărți”? (Ah, stai… că nici până acolo nu se mai ajunge…) Eu refuz să cred că orice relație se termină după 3 ani… refuz! Probele îmi sugerează că sunt visătoare, dar mai bine așa decât să încep orice drum cu ideea că are termen de garanție.

Ce se întâmplă în acești 3 ani? Poate e monotonia, poate siguranța de sine. Eu mereu am zis, chiar și în relația care m-a adus în această călătorie de rămas bun, că siguranța e o mare problemă. Dacă ai ști că AZI e ultima ta zi cu o persoană care ți-e dragă, cum te-ai purta cu ea? Vă spun eu: ca și cum ar fi centrul Universului! Dacă ai conștientiza că poți pierde în orice moment o persoană pe care o iubești… te-ai asigura să știe cât de importantă e pentru tine. Ai fi atent la ce își dorește, nu ai lăsa loc de indiferență și cuvinte șterse, ai fi plin de grijă și recunoștință.

die tomorrow

Ce vreau să spun e că, deși sună precum un clișeu, ar trebui să ne purtăm cu cei pe care îi iubim de parcă ar fi ultima zi în care îi avem alături. La un moment dat, asta va fi realitatea. Iar noi vom merge mai departe și fără ei. Dar și fără regrete.

Advertisements

Lecție

Mă uimește uneori sufletul uman și puterea sa de a se regenera, precum și încăpățânarea de a merge mai departe când calculele logice îi spun că nu e ”a bună”. Mă uimește cum găsește, unde mintea nu ar putea găsi, motive de a-ți aduce un zâmbet pe față. Mă uimește cum îmi poartă pașii pe acest drum de ”rămas bun” și are grijă să fiu în fiecare zi mai detașată, mai puternică… să mă simt, din nou, acasă.

goodbye

Mă uimește cum spiritul găsește cadouri chiar și în cele mai nefericite evenimente. Le numește simplu ”lecții”. Și caută în ele cheia drumului spre viitorul luminos, cel în care nu ai putea obține Minunea Minunilor fără învățămintele de acum. Te convinge că trebuie să treci prin asta ”for the greater good”, te face să te simți un erou.

Licuriciule, încep să te văd ca pe o lecție…

”Your heart is not open so I must go
The spell has been broken, I loved you so
Freedom comes when you learn to let go
Creation comes when you learn to say no

You were my lesson I had to learn
I was your fortress you had to burn”

Despre cineva pe care știam cândva

Când ne-am despărțit mi-ai spus că voi rămâne o parte importantă din viața ta și o prietenă specială de care vei avea mereu grijă. Te-ai folosit, din nou, de cuvinte pentru a face totul să pară așa de special… chiar și despărțirea. Si precum o gărgăriță naivă te-am crezut… Trebuia să știu mai bine, să cred în instinctul meu măcar în al 12-lea ceas, acela care îmi spune mereu că adevărul stă în fapte, nu în vorbe.

not anymore

NOI în acea formă nu mai existăm. Și asta pot înțelege. Pot chiar să mă simt cumva ușurată… pot încerca să văd cum asta e spre binele meu, într-un final. Pot accepta că trebuie să merg pe drumul lui ”rămas bun”. Dar ce nu pot accepta și nici înțelege este cum 4 ani pot să nu mai existe… să fie șterși într-o clipită și să te porți de parcă suntem 2 străini. Asta este motivul pentru care știu că NOI în forma de demult nu vom mai exista niciodată. Pentru că m-ai dezamăgit profund… complet… total. Nu (mai) ești nimic din bărbatul care cândva am crezut că ești. Nu mi-am imaginat nicicând că te vei coborî atât de jos… Cu fiecare zi nu rămâi decât o persoană pe care obișnuiam să o știu… cândva, demult.

”Now and then I think of when we were together
Like when you said you felt so happy you could die
Told myself that you were right for me
But felt so lonely in your company
But that was love and it’s an ache I still remember

You can get addicted to a certain kind of sadness
Like resignation to the end, always the end
So when we found that we could not make sense
Well you said that we would still be friends
But I’ll admit that I was glad it was over

But you didn’t have to cut me off
Make out like it never happened and that we were nothing
And I don’t even need your love
But you treat me like a stranger and that feels so rough
No you didn’t have to stoop so low”

În lucrurile mărunte stă oftatul

Casa nu îți duce deloc lipsa, licuriciule. E mai ordonată ca oricând, veșnic parfumată de noul stoc de bețisoare cumpărate, cu infinit mai puține cabluri încâlcite și oglinda la baie clară precum cristalul de Bohemia. Eu… eu mă feresc să îți mai caut lipsa în ungherele ei. Și chiar mă descurc bine. Dar oftatul se ascunde în lucrurile mărunte, în cele pe care nu le prevăd spre a putea să le preîntâmpin.

ladybug

De exemplu, de fiecare dată când trebuie să deschid un borcan. Gest reflex: încerc de două ori, apoi mă întorc să ți-l dau. Dar nu ești… Sau atunci când deschid dulapurile cele mai de sus. Mă ridic pe vârfuri și trag din ele ce îmi trebuie, dar când să trag înapoi ușa… nu ajung la ea. Întorc privirea peste umăr și… și văd doar un câine curios, care se întreabă ce fac cu mâinile suspendate în aer. Sau când iau cumpărăturile din portbagaj și îmi dau seama că o singură tură nu e destul, pentru că eu nu pot lua mai mult de două plase.

Suspinele s-au ascuns acum în lucruri mărunte, în gesturi mici pe care le (re)descopăr în timp ce încerc să mă adaptez noii mele vieți. Mereu am zis că detaliile fac diferența… Ca să vezi! Știam eu ce știam…

Incă puțin…

Mai este puțin până la următorul moment de care mi-e groază: Anul Nou. Mă sperie mai tare decât Crăciunul. Mai este puțin și o să treacă și el. Și poate atunci reminderele despre cât de acut poate să doară absența ta vor deveni mai vagi, mai tăcute. Nu vor mai urla precum niște alarme care nu te lasă să mai dormi măcar 5 minute… chiar dacă tu încerci să dai ”snooze” over and over again, pentru că mai ai nevoie de 5 minute de liniște, de somn, de amorțeală, de inconștiență.

Mă gândesc la filmul ăla cu Jim Carrey și Kate Winslet, ”Eternal Sunshine of The Spotless Mind” și mi-aș dori să mă supun unui astfel de experiment. Știu că morala era că nu poți șterge oamenii din amintirea ta, că momentul în care ei vor fi luați din mintea ta va fi dureros și te vei agăța de orice pentru a-i păstra și că în inima ta oricum ceva din parfumul lor va rămâne și îți vei purta pașii pe cărări ce te vor duce, în final, tot la ei… dar eu tot aș vrea să te șterg din mintea mea. Cu orice preț… Chiar dacă pașii mei m-ar purta, într-un final, tot la tine. Pentru că măcar nu ar mai exista durerea… dezamăgirea… tristețea asta profundă pe care nu reușesc să o zidesc într-o cutie pe care să o despachetez mai târziu, când sunt mai puternică. Și da, poate ciclul s-ar repeta și am ajunge iar să ne rănim. Dar măcar preț de câteva minute, zile, luni… totul ar fi iar simplu.

Azi m-am trezit de dimineață cu tine pe buze… cu noi în inimă. Știu mai bine ca oricine că timpul vindecă rănile. Și tot mai bine ca oricine știu că cicatricile nu dispar. Cicatricile nu se vindecă. Devin parte din tine, un tatuaj pe care îl vei purta mereu… un reminder permanent.

scars tattoos

”I’ve learned that nothing really lasts forever
I sleep with the scars I wear that won’t heal
They won’t heal.

Cos every time I seem to fall in love
Crash! Boom! Bang!
I find the heart but then I hit the wall
Crash! Boom! Bang!
That’s the call, that’s the game and the pain stays the same.”

Despre lipsuri

Una din prietenele mele mi-a zis să fac o listă cu tot ceea ce NU o să îmi lipsească acum, când nu mai faci parte din viața mea. Spune ea că așa o să văd mai ușor partea plină a paharului. Am incercat să fac, licuriciule, o astfel de listă.
…NU o să îmi lipsească încăpățânarea cu care vroiai să mă contrazici pentru cele mai nesemnificative lucruri, doar de dragul de a te simți tu mai puternic;
…NU o să îmi lipsească stăpânirea ta de sine când începeam să plâng;
…NU o să îmi lipsescă tonul tău condescendent din dățile în care vroiai să muți vina la mine;
…NU o să îmi lipsească egoismul cu care investeai totul în tine;
…NU îmi vor lipsi eternele miștouri răutacioase și deseori mediocre;
…NU o să îmi lipsească să îmi spună cineva ce e mai bine pentru mine, ce simt eu și cum sunt eu de fapt;
…NU o să îmi lipsească dezordinea pe care o lăsai mereu în casă;
…NU o să îmi lipsească faptul că trebuia mereu să mă rog de tine să o scoți pe Lady afară sau să îi cumperi mâncare;
…NU o să îmi lipsească toate cablurile încâlcite de la zecile de gadgeturi pe care nu le foloseai, dar pe care le cumpărai în prostie;

Ce nu mi-a spus prietena mea a fost că atunci când faci o astfel de listă îți vin imediat în minte și toate lucrurile care îți vor lipsi. De multe deja mi-e dor. Mi-e dor de mor… (e paradoxal cum replici care ni se par clișee, capăta alte sensuri când suntem noi cei care trăim povestea)

miss things
…mi-e dor să adorm cu brațele tale în jurul meu;
…mi-e dor să mă trezesc dimineața și să îți simt atingerea pe buze, semn că m-ai pupat înainte să ieși pe ușă;
…mi-e dor să mă uit cu tine la filme, joi seara, în timp ce devorăm mâncare chinezească;
…mi-e dor să te văd jucându-te cu Lady;
…mi-e dor să îmi povestești cum a fost ziua ta la muncă;
…mi-e dor de glasul tău și tonul pe care îl aveai de fiecare dată când mă alintai. Mi-e dor să te aud spunând ”gărăgărița mea”;
…mi-e dor să îți simt degetele pe genunchiul meu, ori de câte ori devin neliniștită;
…mi-e dor chiar și de fredonatul tău enervant și obsesiv al unor melodii cretine;
…mi-e dor de Univers cu NOI în el.

Asta e problema cu lipsurile… Le resimți doar pe cele care te privează de ceva bun. Cele care te țin ferit de ceva rău nu le mai privești ca pe lipsuri. Și indiferent de ce crezi tu, eu ȘTIU că lumea e mai săracă fără NOI.