Fără paravan

De ceva vreme gândul îmi zbura la acest blog… De ceva zile tot intram pe Home Page. De două zile am recitit tot ce am scris. Ultima oară am spus că s-a așternut tăcerea… Din februarie până în iulie a trecut ceva vreme. Destulă cât să se cicatrizeze răni, cât să înceapă o relație nouă, cât să se termine.

Am trecut prin toate etapele firești ale despărțirii mele de tine: îngroparea în muncă, petreceri nesfârșite, proiecte noi, dublarea agendei de contacte, căutarea avidă de afecțiune pentru a umple un gol, realizarea că am început o relație doar pentru a umple un gol, încercarea de a mă convinge că totuși e ok, doar ca să evit riscul de a răni pe cineva, decizia finală de a fi totuși un anti-erou cu scop (era în dezavantajul amândurora să stăm împreună fără să ne potrivim… doar știi că mereu învăț din greșeli). Am trecut prin tot. Am trecut constructiv prin tot. Și am rămas doar eu cu mine.

Mi-e teamă să continuu să scriu pe acest blog… pentru a o face trebuie să mă opresc și să mă ascult. Mi-e teamă să mă ascult. Mi-e teamă de ce aș putea afla.

Am petrecut atât de mulți ani din viață fiindu-mi dor… simțind un gol pe care am încercat să îl umplu cu pasiuni, cu cauze, cu oameni. Și mi-e teamă că el e încă acolo. Dacă mă opresc să ascult… voi ”auzi” vidul. În aceste 7 luni am fost permanent conștientă că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să mă opresc din această goană și să mă ascult. Cred că acel moment a venit… Și spre deosebire de acum 5 ani, 7 ani, 10 ani, 20 de ani… când am pierdut oameni atât de importanți și a căror lipsă am umplut-o cu ceea ce credeam că sunt țeluri… acum simt că am rămas fără paravan. Simt că nu mai am după ce să mă ascund.

Cred că întreaga mea viață nu mi-am luat rămas bun de la ceea ce trebuia… și ca să aflu ce mă ține atât de legată de acel gol trebuie să mă uit în cel mai întunecat ungher al sufletului meu. Și aș fi dat orice să nu fie nevoie să fac asta… De mine mi-a fost mereu cel mai teamă.
Image
Și mai mi-e teamă că în acea debara întunecată voi găsi și rămășițe din tine. Mi-e teamă că voi descoperi acele urme care mă vor face să îmi fie atât de dor de iubire în sine. Pentru că azi, față de acum 5, 7, 10, 20 de ani… nu mai cred că există prințul din poveste și nu îl mai aștept să vină. Și însuși această constatare mă face să fiu speriată… atât de speriată. Poveștile ne învață că binele învinge mereu și că cea mai puternică armă este iubirea adevărată. Iar dacă eu nu mai cred în eroii din poveste, ea nu își mare are sensul. Iar o lume fără povești, e cel mai mare coșmar al meu…

Advertisements

Despre eroi și anti-eroi

Cu toții am văzut măcar un film cu eroi la care am spus ”WOW”, care ne-a făcut să ne dorim super-puteri și care ne-a făcut să ne amintim de esența poveștilor copilăriei: binele învinge mereu răul. Eu am văzut multe filme cu super-eroi. Multe. Și pot să vă spun ceva tuturor: în viața reală mai niciodată anti-eroul nu primește ce merită! D-asta mă și uit la filme cu super-eroi, sa compensez pentru ceva ce nu văd în lumea în care trăiesc.

Aș vrea să fiu împăcată cu faptul că ai putut da ”erase” la 4 ani de viață fără nicio problemă, ar trebui poate chiar să fiu fericită cu faptul că ești ok și mergi mai departe cu atâta entuziasm de parcă ți-a luat cineva de pe umeri povara întregii lumi. Dar adevărul e că nu sunt! Nu sunt împăcată cu faptul că ai mințit și ai așteptat până a fost bine pentru tine să pleci, nu sunt fericită să văd ca POȚI să nu mă auzi, să nu mă vezi, să stai impasibil când am probleme. Nu… uite că nu sunt fericită să îți citesc mesajele în care spui că ȘTII că tu ai fost perfect și n-ai greșit cu nimic. Uite că pe mine nu mă încălzește ce îmi spune psihologul cum că ar trebui să privesc cu compasiune această atitudine a ta… că e pierderea ta că nu înveți din greșelile pe care le-ai făcut și le vei repeta mereu. A ta, nu a mea. Dar durerea e mea, prostule! Durerea să vezi că ai contat mai puțin ca un animal luat de la Pet Shop e a mea, prostule!

hero

Mi-ai dat mesaj de Crăciun… cu urări de bine. Pe bune?! De câte ori să îți spun că nu cuvintele contează, ci faptele?! Cum să cred că îmi vrei binele, când TOATE faptele tale de luni bune de zile îmi fac rău? Știai bine ce planuri aveam de sărbători și că din ele s-au ales cioburi de vise și că probabil sunt singură, în casa care duduie de amintirea ta nesuferită și ție îți arde să îmi dai mesaje cu urări de bine? Nu mi-ai trimis nimic în luna asta din proprie inițiativă, m-ai lăsat cu Lady bolnavă la cabinet, deși te-am sunat să îți spun că am probleme să îi plătesc tratamentul (să îți aduc aminte că ai contribuit direct la problemele financiare pe care le am? Și că deși mă ridic eu liniștită din ele, totuși câteva luni îmi va fi foarte greu?)? Să îți aduc aminte că plângeam la telefon iar tu, cu un ton mai RECE decât al unui străin, aveai tupeul să spui că nu înțelegi ce vorbesc și că să ma calmez că nu ai timp de conversații d-astea?! Să ne amintim că ai spus, într-un semi-sictir, la final, că te vei gândi cum să mă ajuți și o să faci ceva concret și NU ai făcut?! Cu ce mă ajută pe mine urările de bine?! Crezi că atunci când un criminal înfige cuțitul iar și iar în victimă, aceasta se simte mai bine dacă el spune ”vai, ce rău îmi pare, mi-aș dori tot binele din lume pentru tine”?!

Ești frustrat că ești văzut anti-erou, mi-ai zis asta. Împachetai 4 ani din viață și ție îți ardea să te gândești la ce o să spună lumea despre tine. Cum am putut fi atât de oarbă? Mereu a fost vorba despre TINE. Duceai la infinit o contradicție, în loc să recunoști că ai greșit, pentru că nu suportai să știi că o dai în bară. Mă criticai, înainte de laudă, în toate reușitele din proiectele noastre comune, pentru că (și nu mă încălzește că era inconștient!) nu suportai să nu fii TU centrul atenției. Da, ești ANTI-EROUL! Nu în realitatea mea și atât. În a tuturor. Da, FAPTELE tale nu se încadrează în profilul EROULUI, al omului mai bun. NU! Și n-o să înveți nimic dacă n-o să accepți asta.

Iar eu… eu sunt unul din personajele alea secundare, un fel de ajutor al eroului, care moare înainte de generic. Intențiile mele bune și curajul sunt cumva mereu păcălite de anti-erou. Mor înainte de final pentru că sunt slabă… atât de slabă încât nici acum, după atâta suferință, nu sunt capabilă să îmi iau RĂMAS BUN. Atât de slabă încât dacă aș afla că ai o problemă, oricât de greu mi-ar fi să te văd și să te aud, aș veni și de la celălalt capăt al lumii să te ajut…

Dacă e ceva ce mi-aș dori în anul ce vine ar fi să devin un erou. Sau să cunosc unul… A real one. Cum tu nu ai putut fi.