Am știut că te iubesc…

Am știut că te iubesc înainte să te cunosc…

Am știut de dinainte să te cunosc că mă voi pierde printre simțuri când îți vei plimba ușor degetele pe partea interioară a brațului meu în timp ce ne uităm împreună la un film. Am știut că o să mă simt cea mai ocrotită femeie din lume în momentul în care vei rămâne locului, pe canapea, la minute bune după ce genericul filmului s-a încheiat, doar pentru a-mi feri somnul de mișcări bruște și pentru a-mi proteja ochii închiși de șuvițe rebele.

Am știut că mă voi simți cea mai dorită femeie când vei întârzia la o întâlnire importantă dimineața doar pentru a rămâne mai mult cu mine în pat. Am știut că voi fi a ta mereu, în mătase neagră, nu albă.

Am știut că inima o să îmi devină tahicardică atunci când înainte de miezul nopții din ziua aniversării noastre (și niciun moment mai devreme, după ce o zi întreagă te-ai făcut că ai uitat, până la punctul în care m-ai scos din sărite!), îmi vei înmâna finalmente cadoul: două bilete la Paris, o vacanță doar pentru noi. Și nici măcar nu îți place Parisul…

Image
Am știut că voi fi etern îndrăgostită de plimbările cu tine, în parc, ținându-ne de mână, la apus de soare și în tăcere. Am știut că voi tresări de bucurie la auzul cheilor și că mă voi extazia precum un copil când pe ușă va intra, mai întâi, într-o zi banală, o floare violet. Apoi tu, zâmbind complice. Am știut că te iubesc de fiecare dată când m-ai pus să rezolv tot felul de enigme mici și enervante pentru a-mi putea primi cadoul de Crăciun. Sau ăla luat în drum spre casă, fără un motiv anume.

Am știut că te voi iubi mai mult cu fiecare noapte ce trece și în care nu poți dormi altfel decât ținându-mă în brațe. Am știut că te voi iubi mai mult de fiecare dată când vocea ta va articula serios, profund și dulce un cuvânt: ”iubito”! Am știut că nu voi mai avea scăpare când în timpul unei certe pătimașe mă vei prinde subit de incheietura mâinii și o vei săruta… cum să îți rezist?

Am știut că te iubesc când am știut că tu ești cel mai bun prieten al meu, când am văzut în privirea ta întreaga mea viață, până la ultimul rid. Am știut că tu ești cel pentru care am rătăcit atâția ani în momentul în care am găsit în buzunarele tale fiecare bucată din puzzle.

Am știut că te iubesc înainte să te cunosc… Pentru că te iubesc și acum. Și încă nu te cunosc. Caută-mă tu… fă tu asta pentru noi. Eu o să aștept cuminte, iubindu-te în continuare fără să te cunosc. Caută-mă tu… pentru că eu sunt obosită, lipsită de speranță sau credință. Caută-mă tu, pentru că eu m-am pierdut pe drum. Și o sa ai mult de muncă să îmi arăți drumul acela pentru două persoane… pentru că sunt atât de obișnuită să rătăcesc, încât nu știu dacă mă mai pot întoarce. Totuși… tu caută-mă. Riscă tu ceea ce eu nu mai pot risca. Fă-o pentru noi… și pentru că, orice a fost, oricât m-am mințit, eu am rămas mereu fidelă iubirii noastre… chiar dacă încă nu am trăit-o

Dragostea durează 3 ani?

Fiind prinsă în propria-mi relație, al cărui declin (fie și nedeclarat) începuse de 1 an, nu am mai fost atentă la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Mai mult, aveam senzația că în curțile tuturor relațiilor este roz și că doar la mine devine gri și asta mă determina să pun și mai multă presiune pe ideea de a găsi și remedia fisura. Aparent era nevoie să schimb întreaga ”instalație”, fisura devenise o prăpastie…

Trezită la realitate m-am reconectat cu oamenii pe care îi neglijasem și din viața cărora făcusem parte în ultimii ani doar de la distanță. Și am văzut dincolo de aparențe, aceste mici detalii pe care eu însămi fusesem o maestră în a le menține, relațiile prietenelor mele, cele după care uneori, în sine mea, tânjeam… sunt la fel de fisurate precum era a mea. Frustrări pe care le recunosc și la mine, neîmpliniri pe care și eu am încercat să le ascund sub un covor imperial de catifea, dezamăgiri nespuse… Toate aceste relații au ajuns la momentul 3 ani. Așadar, nu pot să nu mă întreb: dragostea chiar durează (doar) 3 ani?!

Și poveștile cu bătrâneii care se plimbă prin parc la 70 de ani ținându-se de mână?! Și poveștile cu prințese și happy-end? Și jurământul ”până când moartea ne va despărți”? (Ah, stai… că nici până acolo nu se mai ajunge…) Eu refuz să cred că orice relație se termină după 3 ani… refuz! Probele îmi sugerează că sunt visătoare, dar mai bine așa decât să încep orice drum cu ideea că are termen de garanție.

Ce se întâmplă în acești 3 ani? Poate e monotonia, poate siguranța de sine. Eu mereu am zis, chiar și în relația care m-a adus în această călătorie de rămas bun, că siguranța e o mare problemă. Dacă ai ști că AZI e ultima ta zi cu o persoană care ți-e dragă, cum te-ai purta cu ea? Vă spun eu: ca și cum ar fi centrul Universului! Dacă ai conștientiza că poți pierde în orice moment o persoană pe care o iubești… te-ai asigura să știe cât de importantă e pentru tine. Ai fi atent la ce își dorește, nu ai lăsa loc de indiferență și cuvinte șterse, ai fi plin de grijă și recunoștință.

die tomorrow

Ce vreau să spun e că, deși sună precum un clișeu, ar trebui să ne purtăm cu cei pe care îi iubim de parcă ar fi ultima zi în care îi avem alături. La un moment dat, asta va fi realitatea. Iar noi vom merge mai departe și fără ei. Dar și fără regrete.

Ce înseamnă să fii puternic?

Cum definim un om PUTERNIC? După felul în care nu se lasă dărâmat sau după felul în care se ridică în urma căderii? După felul în care alege să iasă pe ușă fără să privească peste umăr, pentru că așa e mai bine? Sau după felul în care alege să rămână, deși nu e fericit? După felul în care se apără de vulnerabilitatea iubirii sau după cel în care își târâie genunchii prin mocirla în care demnitatea i se afundă, pentru că a ales să fie vulnerabil?

Eu cred cu tărie că un om puternic este un om care alege să ”își înfrunte destinul, chiar atunci când nu îl poate schimba”. Cred că un om puternic e cel care alege să dea curs bătăilor inimii sale și nu teoriilor logice. Cred că un om puternic e cel care alege să riște, deși îi e teamă. Cred că un om puternic e cel care alege să devină mai bun, nu mai rău, în urma suferinței.

strong

Cred că ai nevoie de mult mai multă putere să plângi, decât să râzi. Cred că îți trebuie mult mai multă putere să îți recunoști sentimentele, decât să taci. Cred că ai nevoie de mai multă putere pentru a te recunoaște înfrânt, decât pentru a te minți că ”nu e nimeni de vină, nimeni nu a greșit”. Cred că îți trebuie infinit mai multă putere pentru a-ți asuma lacrimile, decât pentru a afișa un zâmbet de porțelan.

Cred că sunt un om puternic…

Un Univers paralel

Eu trăiesc două vieți. Cea din timpul zilei în care pășesc mai departe prin viață, organizând evenimente, ieșind la întâlniri, mergând la magazin, asortându-mi accesoriile cu ținutele impecabile și afișând dulcele zâmbet care spune ”sunt bine”, cea în care NOI nu mai există, în care acasă mă așteaptă doar Lady și asta e perfect ok. Și a doua viață, din timpul nopții… cea în care închid ochii și mă rog sa nu te visez. Dar mereu o fac.

Noapte de noapte. Cu o fidelitate pentru care dimineața mă urăsc. Cu o loialitate nestrămutată de indiferența ta din timpul zilei, de tăcerea ta permanentă. Te visez… și chiar și în vis uneori doare. Și, precum un ceas elvețian, la 4 dimineața mă trezesc. Am încercat să sabotez legile lumii paralele și m-am culcat o vreme numai după 3 noaptea. Nu m-am mai trezit la 4, dar în vis… erai acolo.

În Universul paralel din timpul nopții ești uneori rece, alteori plin de regret. Într-una din nopți ne pierduserăm amândoi pe o insulă pustie și ajunsesem la concluzia că acolo vom rămâne mult timp, așadar ar fi mai bine să ne împăcăm și să uităm cele rele ce s-au întâmplat. Ironic… cred că asta ar fi singura formulă în care noi am mai putea funcționa. Ceea ce știu că spune, practic, că în lumea reală noi nu am mai putea funcționa vreodată.

universe

Preț de câteva secunde după ce mă trezesc, ceva din prezența ta continuă să vibreze în dormitor. Acest Univers paralel mă seacă… de ce nu îmi pot controla subconștientul? De ce nu înțelege el că NU VREAU să te mai visez, nu vreau să îți mai rețin fiecare linie a feței, nu vreau să mă mai gândesc la ceea ce n-a fost să fie. Ce mă frapeză însă este lipsa culorilor… sunt atât de șterse. Eu, care mereu am visat mai colorat decât videoclipurile făcute de Katy Perry… De când NOI trăim doar în visele mele, ele au devenit mai lipsite de culoare. Până nici tărâmul imaginației nu poate ascunde absența, tristețea și dezamăgirea din inima mea. Și amândoi știm câtă imaginație pot avea eu…

Deseori mă întreb în ce aventuri vom mai porni la noapte? În pragul Noului An cel mai tare îmi dorisem o noapte de vise fără tine. O noapte cu un singur Univers. Nu știu dacă e din cauză că am facut primul pas spre ”Rămas Bun” sau pentru ca o parte din gandurile mele se îndreptau spre altă lume și erau fix acea parte care păstrează esența emoțiilor, dar cert e că prima noapte din 2013 (primul vis, ar fi mai corect… căci am adormit spre dimineață) a fost FĂRĂ tine. Nu îmi fac iluzii că ”gata, totul va fi de acum simplu și într-un singur Univers”, însă am primit un moment de eliberare. Iar odata cu el am primit și speranța: vocea delicată din mintea mea care șoptea ”chiar există viață fără NOI”.

Un pas spre Rămas Bun

Primul pas pe care îl fac spre a-ți spune ”Rămas Bun!” este azi, în această ultimă seară a lui 2012. A fost un an mediocru până la momentul acelei zile din noiembrie… apoi a devenit un an oribil. Am testat din plin figuratul ”Sfârșitului de Lume” și m-am trezit într-un Univers post-apocaliptic în care trebuie să reconstruiesc… tot. Inclusiv pe mine. Știi care este, însă, partea bună cu a ajunge jos de tot, pe podeaua cea mai rece, în ungherul cel mai întunecat, la limita inferioară…? Că de acolo nu mai ai unde să te duci decât în sus. Și azi am înțeles asta…

Nu știu ce faci tu… probabil, fără grijă, te distrezi alături de oameni noi, alături de oameni pe care i-am cunoscut cândva. Eu… eu rămân modestă acasă, cu Lady și cele mai apropiate două prietene. Eu pășesc în liniște și umilă în 2013. Inițial am fost revoltată la acest gând… aveam atâtea planuri pentru acest Revelion. Dar cumva, peste noapte, pacea s-a așternut. Am pregătit o prăjitură, exact așa cum îți făceam ție în zilele cu soare… Dar asta e pentru mine. Pentru mine și pentru cei care au rămas în viața mea. E prima oară după multă vreme când fac o prăjitură și nu mă gândesc deloc la tine… E primul meu pas spre ”Rămas Bun”.

saying-goodbye-quotes-9

Am înțeles anul acesta că oamenii se pot purta deseori crud și fără discernământ. Dar am priceput și că, pentru binele meu, trebuie să îi iert oricum. Am învățat în 2012 că oamenii te vor minți, chiar dacă tu ești sincer și le oferi bucăți din sufletul tău. Dar aleg să fiu sinceră în continuare. Am descoperit că cineva poate distruge un castel de vise, planuri și speranțe cu un singur cuvânt, cu o singură decizie unilaterală. Dar promit să am și de acum încolo vise, speranțe, idealuri. Am înțeles că adesea perseverența mea și sacrificiul pot fi interpretate ca egoism și inadaptare. Aleg totuși să lupt în continuare pentru ceea ce știu că e bine și frumos. Am înțeles, într-un final, că întreaga ”luptă” se dă între mine și… mine. Între ceea ce sunt și karmă, precum spunea un citat motivațional. Înțelegând asta… simt că am pornit cu adevărat pe drumul către ”Rămas Bun”. Îmi pare rău, dragul meu, pentru pierderea ta…

Intru în 2013 cu speranța unei Evey altfel decât blue… Îmi propun să migrez spre un spectru mai cald. La mulți ani!

Ajun de Crăciun post-apocaliptic

Iată-mă în Ajunul Crăciunului. Sfărșitul Lumii nu a venit. Însă a venit momentul de care mi-a fost cel mai teamă. Sunt acasă. Eu și Lady. Atât. Știam că așa va fi. Toată lumea e plecată din oraș sau cu familiile sau cu partenerii de viață. Eu.. ăsta e orașul meu, partener de viață nu mai am și familia… nici nu vreau să intru în aceste detalii.

E seară… e liniște. Mi-am umplut o oră reparând instalația de beculețe de la geam. Apoi încă două dând mesaje personalizate oamenilor. Admit, nu e un gest complet altruist… răspunsurile la ele îmi dau un sentiment de liniște și siguranță. Apoi mi-am fiert o cană mare de vin cu scorțisoară și portocale. Ar trebui să ajute! Lady stă sub brad și ronțăie de zor osul mare pe care l-a primit de la Moș Crăciun… a fost ciudat să nu mai am de pregătit atâtea cadouri ca în ultimii ani…

Christmas tree with presents and fireplace with stockings

Aș fi putut să nu fiu acasă, să nu fiu singură. Chiar și cu tine plecat. Am primit destul de multe invitații în multe locuri… unele de la ”alți ei”. Dar am simțit că nu pot… nu încă. E prea devreme pentru mine. Am preferat liniștea casei ce ne-a găsit împreună la ultimele 3 Crăciunuri. M-am gândit la tine… știu sigur că nu ești singur. Nu e deloc genul tău. Știu și că nu te-ai gândit la noi… Mi-e din ce în ce mai clar că nu mai existăm. Doar în povestea mea copilăroasă, în care miracolele de Crăciun se întâmplă, NOI mai existăm…

În timp ce îmi savuram vinul fiert am început o conversație interesantă pe chat. Aparent mereu mai există cel puțin o persoană care petrece sărbătorile după un scenariu post-apocaliptic, în care totul e cufundat într-o mare de liniște și singurătate. Cert e că am reușit să pășesc în ziua de 25 fără să mă gândesc la tine… Finalmente. După o lună, mintea și sufletul meu au luat o pauză. Cine știe? Poate chiar există viață după NOI, poate chiar o să reușesc să îmi iau Rămas Bun la un moment dat. Poate… dar sigur nu e azi acea zi. Crăciun fericit, licuriciule!… Pentru mine, sub brad, într-un colț, se află un cadou în plus…