Fără paravan

De ceva vreme gândul îmi zbura la acest blog… De ceva zile tot intram pe Home Page. De două zile am recitit tot ce am scris. Ultima oară am spus că s-a așternut tăcerea… Din februarie până în iulie a trecut ceva vreme. Destulă cât să se cicatrizeze răni, cât să înceapă o relație nouă, cât să se termine.

Am trecut prin toate etapele firești ale despărțirii mele de tine: îngroparea în muncă, petreceri nesfârșite, proiecte noi, dublarea agendei de contacte, căutarea avidă de afecțiune pentru a umple un gol, realizarea că am început o relație doar pentru a umple un gol, încercarea de a mă convinge că totuși e ok, doar ca să evit riscul de a răni pe cineva, decizia finală de a fi totuși un anti-erou cu scop (era în dezavantajul amândurora să stăm împreună fără să ne potrivim… doar știi că mereu învăț din greșeli). Am trecut prin tot. Am trecut constructiv prin tot. Și am rămas doar eu cu mine.

Mi-e teamă să continuu să scriu pe acest blog… pentru a o face trebuie să mă opresc și să mă ascult. Mi-e teamă să mă ascult. Mi-e teamă de ce aș putea afla.

Am petrecut atât de mulți ani din viață fiindu-mi dor… simțind un gol pe care am încercat să îl umplu cu pasiuni, cu cauze, cu oameni. Și mi-e teamă că el e încă acolo. Dacă mă opresc să ascult… voi ”auzi” vidul. În aceste 7 luni am fost permanent conștientă că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să mă opresc din această goană și să mă ascult. Cred că acel moment a venit… Și spre deosebire de acum 5 ani, 7 ani, 10 ani, 20 de ani… când am pierdut oameni atât de importanți și a căror lipsă am umplut-o cu ceea ce credeam că sunt țeluri… acum simt că am rămas fără paravan. Simt că nu mai am după ce să mă ascund.

Cred că întreaga mea viață nu mi-am luat rămas bun de la ceea ce trebuia… și ca să aflu ce mă ține atât de legată de acel gol trebuie să mă uit în cel mai întunecat ungher al sufletului meu. Și aș fi dat orice să nu fie nevoie să fac asta… De mine mi-a fost mereu cel mai teamă.
Image
Și mai mi-e teamă că în acea debara întunecată voi găsi și rămășițe din tine. Mi-e teamă că voi descoperi acele urme care mă vor face să îmi fie atât de dor de iubire în sine. Pentru că azi, față de acum 5, 7, 10, 20 de ani… nu mai cred că există prințul din poveste și nu îl mai aștept să vină. Și însuși această constatare mă face să fiu speriată… atât de speriată. Poveștile ne învață că binele învinge mereu și că cea mai puternică armă este iubirea adevărată. Iar dacă eu nu mai cred în eroii din poveste, ea nu își mare are sensul. Iar o lume fără povești, e cel mai mare coșmar al meu…

For bitter or worse

Am momente, tărziu în noapte, când mă las purtată din link în link spre Universurile virtuale ale altor oameni. Nu caut niciodată ceva anume, dar mereu ajung să găsesc ceva ce parcă mă aștepta. Acum am descoperit o melodie care m-a pus puțin pe gânduri. Ceva din ritmul ei rezonează cu mine. Uite versurile:

”Haven’t we both heard enough babe
This is what we’re gonna do
Let me put my arms around you once more
There’s nothing left here to prove

Walk away just a little bit slower
Better hold on tight, will we ever learn to let it go
Break Through to the other side
I keep wondering
When were you ever gonna let me know
That you just wanted something else in life

What do you say when it’s all over
What do you know when nothing’s going right
The troubles in your mind
What do you do when you get lost inside your soul
Where do you go when love’s gone
What do you say nothing at all

It was so hard when I watched you falling down
But it was time for you to walk alone
Just know if you really need a friend
And you’re feeling like you can’t go on

mad hurt

Just walk back just a little bit faster
Take my hand I will blow your fears away
Break through to the other side
For bitter or worse I know you better than anyone else
And I’ll be by your side

What do you say when it’s all over
What do you do when it’s all gone
What do you do when you get lost inside your soul
Where do we go when love’s gone
What do you say nothing at all

When it all becomes reality
That this is where it ends for you and me
I’m about to lose my mind
Will love find a way on time
Please don’t try and kiss these tears away
We know we’ve both have made mistakes
If I could do it all again
I wouldn’t change a single thing

What do you say when it’s all over
What do you do when it’s all gone
What do you do when you get lost inside your soul
Where do we go when love’s gone
What do you say nothing at all
What do you say nothing at all
What do you say nothing at all”

Sunt zile în care simt că nu mai am nimic de spus… nu ne-a mai rămas nimic de spus. Simt că bătăile inimii mele au un cu totul alt ritm față de acum 3 luni. Dansez pe o melodie pe care abia acum o învăț. E un dans individual… eu mă arunc, eu mă prind. Oare pe tine o să pot să te prind când vei avea nevoie de un prieten? Nu știu… dansul ăsta mă cam obosește, nu cred că aș avea putere… For bitter or worse.

Aș schimba ceva din ce a fost? Acum 3 luni aș fi zis că da, atât de multe… Azi… nu, cred că nu. Cred că nu aș schimba mai nimic. Poate doar finalul. L-aș grăbi. Nu, nu mai sunt furioasă. Nici măcar supărată. Doar rănită. Acum îmi dau seama că niciodată nu ai făcut diferența între astea 3…

Mai mult respect

Mă gândeam cu ironie în zilele trecute că în ultima noastră lună de relație am avut o discuție serioasă, în urma căreia m-ai dezamăgit foarte tare și care a determinat o schimbare de atitudine în mine. Ți-am spus, simplu, în mod repetat, ori de câte ori mi se părea că ești indiferent, răutăcios sau egoist: ”Cred că merit mai mult respect!”. A fost începutul schimbării din mine… am realizat că lăsând prea mult de la mine, în orice tip de relație interumană, îmi aduc mie însămi o lipsă de respect.

Am decis, la un nivel inconștient atunci, că merit mai mult respect decât primesc. Și ți-am comunicat acest lucru. Apoi ți l-am reamintit. Ca urmare a acestui mesaj trimis de mine… ai ales să ne despărțim. Și am fost furioasă inițial. Atât de furioasă! Eu îți cer mai mult respect în schimbul iubirii mele, a eforturilor mele, a compromisurilor pe care le-am făcut și tu îl manifești dându-mi cu tifla când am mai mare nevoie de tine?! Inițial… Acum, îmi dau seama că am primit ce am cerut. Mai mult respect. Prezența ta, prin manifestările ei, mă jignea gratuit. Și era ceva ce ai decis că nu poți schimba… Nu puteai deveni un om mai bun. Așadar, ai ales să te retragi. Aproape că mi-ar suna altruist, dacă nu aș ști că e doar o întâmplare și că tu nu ai privit așa lucrurile, ci ai făcut ce era bine și mai comod pentru tine.

respect

Nu de la tine am primit mai mult respect… de la viață am primit. Am primit ce am cerut de la Univers. El m-a ascultat, a privit spre karmă și a decis că merit să primesc ce am cerut. Chiar dacă într-o altă formă decat cea pe care am gandit-o eu. Mai devreme sau mai târziu, cu toții primim ceea ce cerem.

Despre cineva pe care știam cândva

Când ne-am despărțit mi-ai spus că voi rămâne o parte importantă din viața ta și o prietenă specială de care vei avea mereu grijă. Te-ai folosit, din nou, de cuvinte pentru a face totul să pară așa de special… chiar și despărțirea. Si precum o gărgăriță naivă te-am crezut… Trebuia să știu mai bine, să cred în instinctul meu măcar în al 12-lea ceas, acela care îmi spune mereu că adevărul stă în fapte, nu în vorbe.

not anymore

NOI în acea formă nu mai existăm. Și asta pot înțelege. Pot chiar să mă simt cumva ușurată… pot încerca să văd cum asta e spre binele meu, într-un final. Pot accepta că trebuie să merg pe drumul lui ”rămas bun”. Dar ce nu pot accepta și nici înțelege este cum 4 ani pot să nu mai existe… să fie șterși într-o clipită și să te porți de parcă suntem 2 străini. Asta este motivul pentru care știu că NOI în forma de demult nu vom mai exista niciodată. Pentru că m-ai dezamăgit profund… complet… total. Nu (mai) ești nimic din bărbatul care cândva am crezut că ești. Nu mi-am imaginat nicicând că te vei coborî atât de jos… Cu fiecare zi nu rămâi decât o persoană pe care obișnuiam să o știu… cândva, demult.

”Now and then I think of when we were together
Like when you said you felt so happy you could die
Told myself that you were right for me
But felt so lonely in your company
But that was love and it’s an ache I still remember

You can get addicted to a certain kind of sadness
Like resignation to the end, always the end
So when we found that we could not make sense
Well you said that we would still be friends
But I’ll admit that I was glad it was over

But you didn’t have to cut me off
Make out like it never happened and that we were nothing
And I don’t even need your love
But you treat me like a stranger and that feels so rough
No you didn’t have to stoop so low”

Un pas spre Rămas Bun

Primul pas pe care îl fac spre a-ți spune ”Rămas Bun!” este azi, în această ultimă seară a lui 2012. A fost un an mediocru până la momentul acelei zile din noiembrie… apoi a devenit un an oribil. Am testat din plin figuratul ”Sfârșitului de Lume” și m-am trezit într-un Univers post-apocaliptic în care trebuie să reconstruiesc… tot. Inclusiv pe mine. Știi care este, însă, partea bună cu a ajunge jos de tot, pe podeaua cea mai rece, în ungherul cel mai întunecat, la limita inferioară…? Că de acolo nu mai ai unde să te duci decât în sus. Și azi am înțeles asta…

Nu știu ce faci tu… probabil, fără grijă, te distrezi alături de oameni noi, alături de oameni pe care i-am cunoscut cândva. Eu… eu rămân modestă acasă, cu Lady și cele mai apropiate două prietene. Eu pășesc în liniște și umilă în 2013. Inițial am fost revoltată la acest gând… aveam atâtea planuri pentru acest Revelion. Dar cumva, peste noapte, pacea s-a așternut. Am pregătit o prăjitură, exact așa cum îți făceam ție în zilele cu soare… Dar asta e pentru mine. Pentru mine și pentru cei care au rămas în viața mea. E prima oară după multă vreme când fac o prăjitură și nu mă gândesc deloc la tine… E primul meu pas spre ”Rămas Bun”.

saying-goodbye-quotes-9

Am înțeles anul acesta că oamenii se pot purta deseori crud și fără discernământ. Dar am priceput și că, pentru binele meu, trebuie să îi iert oricum. Am învățat în 2012 că oamenii te vor minți, chiar dacă tu ești sincer și le oferi bucăți din sufletul tău. Dar aleg să fiu sinceră în continuare. Am descoperit că cineva poate distruge un castel de vise, planuri și speranțe cu un singur cuvânt, cu o singură decizie unilaterală. Dar promit să am și de acum încolo vise, speranțe, idealuri. Am înțeles că adesea perseverența mea și sacrificiul pot fi interpretate ca egoism și inadaptare. Aleg totuși să lupt în continuare pentru ceea ce știu că e bine și frumos. Am înțeles, într-un final, că întreaga ”luptă” se dă între mine și… mine. Între ceea ce sunt și karmă, precum spunea un citat motivațional. Înțelegând asta… simt că am pornit cu adevărat pe drumul către ”Rămas Bun”. Îmi pare rău, dragul meu, pentru pierderea ta…

Intru în 2013 cu speranța unei Evey altfel decât blue… Îmi propun să migrez spre un spectru mai cald. La mulți ani!

Cum mi-am petrecut Sfârșitul Lumii?

Toată săptămâna online-ul şi media au vuit cu glume, supoziţii şi scenarii legate de 21 decembrie… Sfârşitul Lumii. Finalul calendarului maya… Localurile s-au întrecut în oferte de petreceri tematice, managerii de content pe Social Media în glume şi poze care mai de care, magazinele în discount-uri de “21%”.

Cum mi-am petrecut eu Sfârşitul Lumii? Luând un domeniu free wordpress pentru a deschide acest blog. Da, va fi încă un blog de “inimă albastră”. Încă unul din miile de pe Internet. Probabil că nu va prezenta un mare interes pentru alți oameni… doar pentru mine. Pentru că e singurul loc unde pot să vorbesc deschis… cu mine… despre noi. “Noi”… un tic verbal de care trebuie să scap.

Cum mi-am petrecut EU Sfârşitul Lumii? Ghemuită pe un colţ de canapea, privind ca de undeva de sus întreaga cameră. Pare un living identic cu cel de anul trecut… Am incercat să aranjez ornamentele de Crăciun diferit. Da, le-am scos din debara. Am făcut chiar şi bradul. Nu puteam să o dezamăgesc pe Lady… Bucuria ei de a dormi sub brad nu putea să fie strivită de tristeţea mea. A lătrat din nou la instalaţia de beculeţe… nu o pot convinge şi pace că e ceva lipsit de viaţă. Oare tu îţi mai aduci aminte de asta? Tu ai descoperit reacţia ei la jocul beculeţelor…

Cum mi-am petrecut EU Sfârşitul Lumii? Aniversând o lună… o lună de când tu ai ieşit definitiv pe uşa casei noastre. Mă rog, casei mele… aparent nu doar eu foloseam pluralul selectiv. Şi ce cadou mai bun de aniversare puteam să ne fac decât acest Jurnal de Rămas Bun? Un Jurnal care să păstreze timeline-ul Sfârşitului Lumii Mele. Pentru că 21 decembrie nu a însemnat nimic pentru mine… Eu mi-am trăit Finalul Universului cu o lună în urmă. Iar aceasta este cronica…

end of us
Cum mi-am petrecut EU Sfârşitul Lumii? Privind de pe canapea către hol şi rememorând fiecare clipă a serii de acum o lună. Îţi luasei toate lucrurile de dimineaţă… fără mine în casă. Nu am rezistat să văd… nu am putut să mă uit cum pui 4 ani în cutii… Şi am sperat până în ultima clipă că nici tu nu o să poţi. Mi-aduc aminte cât de tare mi-a bătut inima când am băgat cheia în uşă… am răsucit-o mai lent ca oricând. O mică parte din mine spera să vadă cutiile în mijlocul casei și pe tine despachetând. Sau măcar ezitând. Dar nu a fost așa…

…am deschis ușa, Lady m-a întâmpinat ca întotdeauna sărind în două labe pe mine. Cutiile nu mai erau. Cuierul era mult mai gol decât de obicei. Mi-aduc aminte că am lăsat geanta, paltonul, cheile să alunece ușor jos. M-am dus apoi în bucătărie, mi-am turnat un pahar de vin și l-am luat cu mine în sufragerie. Culmea e că nu mi s-a părut cu mult mai diferită… Mai puține cabluri, mai puține cărți în bibliotecă. Atât. În dormitor a fost la fel… Singurele care trădau absența ta erau dulapurile. Cum le deschideam mă lovea golul din ele. Cred ca 2-3 zile am luat haine din șifonier, evitând să privesc…

Cum mi-am petrecut EU Sfârșitul Lumii? Încercând să îmi aduc aminte care a fost ultimul lucru pe care ți l-am zis privindu-te în ochi. Fusese cu o lună în urmă, dimineața. M-ai dus la muncă, înainte să revii la împachetat. Mi-ai privit ochii roșii de la atâta plâns și m-ai pupat… Ai zis de 2-3 ori îmi pare rău. Eu am zis ”Rămas bun, dragostea mea!” și poate am reușit să mai pronunț un ”Nu ne uita” sau un ”Rămâi”. Nu mai știu… nu reușesc să îmi amintesc. Nu îmi amintesc nici cum am ajuns în biroul meu… știu doar că m-am prăbușit pe scaun și m-am rugat să nu înceapă telefoanele să sune. Ajunsesem mai devreme decât în general, majoritatea colegilor nu veniseră. Și totuși simțeam că nu am aer. Am vrut să ies afară puțin, pe hol m-am ciocnit de Lili. Știu că m-a privit și m-a întrebat ”Ești ok? S-a întâmplat ceva?” Iar eu… eu am vrut să răspund, dar nu am putut… am simțit că Pământul îmi fuge de sub picioare și că alunec, că mă scurg în jos. Lili m-a prins de brațe și m-a tras la ea în birou. Știu că am plâns… fără să mă pot opri. O oră a stat lângă mine, frecându-mi ușor mâinile și convingându-mă să beau puțin câte puțin dintr-un ceai din niște plante. Știu că au urmat ore întregi în care am simțit cum se scurge din mine puterea, puțin câte puțin. M-am stins cu fiecare minut care trecea și cu fiecare lucru pe care simțeam că îl pui în cutii… Ne-am dat niște mesaje. Nu mai știu ce era în ele. Știu că nu mi-am păstrat demnitatea și că am rugat, că am implorat. Știu că fiecare răspuns de ”îmi pare rău” mi-a rupt bucăți din inimă.

Cum mi-am petrecut EU Sfârșitul Lumii? Dorindu-mi să vină. Pentru că efectiv am rămas în pană de ”va urma”…