Mici, infime, minuscule variabile

Mereu am fost fascinată de ideea de destin. Mereu am crezut în ea, la fel de puternic cum cred și în liberul arbitru. Cred că viața este un mix al celor două. Facem în fiecare zi alegeri, ele ne reprezintă și ne definesc ca persoane. Ele ne poartă pe anumite drumuri. DAR… elementele care ne pun în fața alegerilor, cine le aranjează?

De exemplu, dacă în urmă cu 4 ani prietenului meu bun pe care trebuia să îl iau de la aeroport nu i se anula zborul, eu nu aș fi venit în aceea seară la film și nu ne-am fi cunoscut. Dacă Miruna nu ar fi rămas prinsă cu două ore în plus în examen nu am fi rămas noi 2 singuri în așteptarea ei și nu am fi început să vorbim și să ne descoperim. Dacă eu aș fi trecut peste supărarea mea și aș fi răspuns ”ok” la sms-ul ”Mai bine vino acasa, ți-am luat și ție o pizza”, poate am fi făcut și sărbătorile astea împreună.

people fate
Sunt atât de multe rotițe minuscule în viața noastră care dacă s-ar învărti puțin altfel, ar genera un cu totul alt set de situații și alegeri. Ori acele mici detalii, acele minuscule variabile, acele infime ”dacă-uri” sunt ceea ce eu numesc DESTIN. Se întâmplă pentru că trebuie… au un scop pe care îl vom descoperi cândva.

De exemplu, dacă în urmă cu mulți ani nu mă plictiseam într-o seară… nu m-aș mai fi trezit azi de dimineață bosumflată că nu am niciun sms în inbox și nu aș mai fi rămas privind telefonul puțin panicată, puțin confunză, puțin speriată, într-o secvență pe care aș numi-o grobian ”Oh, shit!”.

Advertisements

În lucrurile mărunte stă oftatul

Casa nu îți duce deloc lipsa, licuriciule. E mai ordonată ca oricând, veșnic parfumată de noul stoc de bețisoare cumpărate, cu infinit mai puține cabluri încâlcite și oglinda la baie clară precum cristalul de Bohemia. Eu… eu mă feresc să îți mai caut lipsa în ungherele ei. Și chiar mă descurc bine. Dar oftatul se ascunde în lucrurile mărunte, în cele pe care nu le prevăd spre a putea să le preîntâmpin.

ladybug

De exemplu, de fiecare dată când trebuie să deschid un borcan. Gest reflex: încerc de două ori, apoi mă întorc să ți-l dau. Dar nu ești… Sau atunci când deschid dulapurile cele mai de sus. Mă ridic pe vârfuri și trag din ele ce îmi trebuie, dar când să trag înapoi ușa… nu ajung la ea. Întorc privirea peste umăr și… și văd doar un câine curios, care se întreabă ce fac cu mâinile suspendate în aer. Sau când iau cumpărăturile din portbagaj și îmi dau seama că o singură tură nu e destul, pentru că eu nu pot lua mai mult de două plase.

Suspinele s-au ascuns acum în lucruri mărunte, în gesturi mici pe care le (re)descopăr în timp ce încerc să mă adaptez noii mele vieți. Mereu am zis că detaliile fac diferența… Ca să vezi! Știam eu ce știam…