Despre cineva pe care știam cândva

Când ne-am despărțit mi-ai spus că voi rămâne o parte importantă din viața ta și o prietenă specială de care vei avea mereu grijă. Te-ai folosit, din nou, de cuvinte pentru a face totul să pară așa de special… chiar și despărțirea. Si precum o gărgăriță naivă te-am crezut… Trebuia să știu mai bine, să cred în instinctul meu măcar în al 12-lea ceas, acela care îmi spune mereu că adevărul stă în fapte, nu în vorbe.

not anymore

NOI în acea formă nu mai existăm. Și asta pot înțelege. Pot chiar să mă simt cumva ușurată… pot încerca să văd cum asta e spre binele meu, într-un final. Pot accepta că trebuie să merg pe drumul lui ”rămas bun”. Dar ce nu pot accepta și nici înțelege este cum 4 ani pot să nu mai existe… să fie șterși într-o clipită și să te porți de parcă suntem 2 străini. Asta este motivul pentru care știu că NOI în forma de demult nu vom mai exista niciodată. Pentru că m-ai dezamăgit profund… complet… total. Nu (mai) ești nimic din bărbatul care cândva am crezut că ești. Nu mi-am imaginat nicicând că te vei coborî atât de jos… Cu fiecare zi nu rămâi decât o persoană pe care obișnuiam să o știu… cândva, demult.

”Now and then I think of when we were together
Like when you said you felt so happy you could die
Told myself that you were right for me
But felt so lonely in your company
But that was love and it’s an ache I still remember

You can get addicted to a certain kind of sadness
Like resignation to the end, always the end
So when we found that we could not make sense
Well you said that we would still be friends
But I’ll admit that I was glad it was over

But you didn’t have to cut me off
Make out like it never happened and that we were nothing
And I don’t even need your love
But you treat me like a stranger and that feels so rough
No you didn’t have to stoop so low”