Fără paravan

De ceva vreme gândul îmi zbura la acest blog… De ceva zile tot intram pe Home Page. De două zile am recitit tot ce am scris. Ultima oară am spus că s-a așternut tăcerea… Din februarie până în iulie a trecut ceva vreme. Destulă cât să se cicatrizeze răni, cât să înceapă o relație nouă, cât să se termine.

Am trecut prin toate etapele firești ale despărțirii mele de tine: îngroparea în muncă, petreceri nesfârșite, proiecte noi, dublarea agendei de contacte, căutarea avidă de afecțiune pentru a umple un gol, realizarea că am început o relație doar pentru a umple un gol, încercarea de a mă convinge că totuși e ok, doar ca să evit riscul de a răni pe cineva, decizia finală de a fi totuși un anti-erou cu scop (era în dezavantajul amândurora să stăm împreună fără să ne potrivim… doar știi că mereu învăț din greșeli). Am trecut prin tot. Am trecut constructiv prin tot. Și am rămas doar eu cu mine.

Mi-e teamă să continuu să scriu pe acest blog… pentru a o face trebuie să mă opresc și să mă ascult. Mi-e teamă să mă ascult. Mi-e teamă de ce aș putea afla.

Am petrecut atât de mulți ani din viață fiindu-mi dor… simțind un gol pe care am încercat să îl umplu cu pasiuni, cu cauze, cu oameni. Și mi-e teamă că el e încă acolo. Dacă mă opresc să ascult… voi ”auzi” vidul. În aceste 7 luni am fost permanent conștientă că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să mă opresc din această goană și să mă ascult. Cred că acel moment a venit… Și spre deosebire de acum 5 ani, 7 ani, 10 ani, 20 de ani… când am pierdut oameni atât de importanți și a căror lipsă am umplut-o cu ceea ce credeam că sunt țeluri… acum simt că am rămas fără paravan. Simt că nu mai am după ce să mă ascund.

Cred că întreaga mea viață nu mi-am luat rămas bun de la ceea ce trebuia… și ca să aflu ce mă ține atât de legată de acel gol trebuie să mă uit în cel mai întunecat ungher al sufletului meu. Și aș fi dat orice să nu fie nevoie să fac asta… De mine mi-a fost mereu cel mai teamă.
Image
Și mai mi-e teamă că în acea debara întunecată voi găsi și rămășițe din tine. Mi-e teamă că voi descoperi acele urme care mă vor face să îmi fie atât de dor de iubire în sine. Pentru că azi, față de acum 5, 7, 10, 20 de ani… nu mai cred că există prințul din poveste și nu îl mai aștept să vină. Și însuși această constatare mă face să fiu speriată… atât de speriată. Poveștile ne învață că binele învinge mereu și că cea mai puternică armă este iubirea adevărată. Iar dacă eu nu mai cred în eroii din poveste, ea nu își mare are sensul. Iar o lume fără povești, e cel mai mare coșmar al meu…